Arta de a trăi

iubire, înțelepciune, credință, frumusețe, putere, smerenie, adevăr

Lună: aprilie 2014

A fi mai bun

Cu ceva timp în urmă se estima iminența unei crize mondiale în următorii 50 de ani din cauza epuizării rezervelor de energie bazate pe petrol, precum și datorită efectelor poluante ale acestui tip de energie. Posibil să fie o previyiune corectă, însă marea problemă este alta. Eu cred că omenirea este de fapt sub amenințarea imaturității sale.  Aceasta este adevărata criză a omenirii și ea nu se rezolvă doar prin construirea unui sistem de control și supraveghere sofisticat și sufocant, ci prin investiții masive în procesul educațional.

În ultima vreme, progresul tehnologic a condus la crearea unei societăți în care s-a distrus cea mai importantă sursă de progres uman real – aspirația la o condiție umană mai bună. Dorința de a trăi mai bine avea în vedere cîndva o mai bună cunoaștere de sine, o aspirație la omenie. Astăzi prin a trăi mai bine, fiecare înțelege ceva de ordin material, o mașină mai bună, o casă mai frumoasă etc.

Deturnarea aspirației de a deveni mai bun în aspirația de a avea ceva mai bun este una dintre cele mai mari crime împotriva umanității. Și aceasta este problema cea mai spinoasă pe care trebuie să o rezolve omenirea înainte de a se gîndi la pericolele legate de epuizarea rezervelor de petrol sau la efectele încălzirii globale.

Omul trebuie ajutat să se maturizeze. Și pentru aceasta este necesar să retrezim în oameni dorința de a fi mai buni, de a se gîndi la binele celorlalți. Este mult mai important ceea ce ești decît ceea ce ai. Este mult mai important să ai bogății sufletești decît bunuri materiale. Și aceasta nu mai este în opinia mea doar o problemă de opțiune personală, ci o chestiune globală care trebuie tratată cu toată atenția. A venit timpul să se realizeze investiții masive în educarea oamenilor pentru a-i ajuta să-și regăsească valorile vieții interioare.

Este adevărat că marea masă de oameni a fost mereu preocupată de îmbunătățirea condițiilor materiale de trai, însă în alte epoci, cinstea, omenia erau totodată valori la fel de importante ca și aurul și mai ales erau aducătoare de venit, și de aceea mulți oameni și le doreau. Astăzi nu știu dacă mai există oameni care să asocieze prosperitatea materială și sufletească cu cinstea, respectul, într-ajutorarea. Mă gîndesc că, dacă s-ar restabili legătura directă dintre aceste lucruri, atunci ar exista o cale de îndreptare.

Învierea omului

Peste cîteva zile, creștinii din toată lumea vor sărbători Învierea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este cea mai importantă sărbătoare a creștinătății. Învierea lui Iisus a constituit piatra de temelie a credinței primelor comunități creștine. Învierea, sau revenirea la viață a unui om decedat, nu era ceva despre care nu se mai auzise pînă atunci. Miracolul învierii se înfăptuise încă de multe ori pînă la Iisus, însă învierea acestuia constituie chezășia continuității Spiritului Viu, a noului suflu de speranță, iubire și adevăr, care a fost infuzat în întreaga lume prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Orice creștin trebuie să simtă că Iisus este viu. Fără conștientizarea faptului că Iisus este la fel de viu ca orice altă ființă, creștinismul își pierde esența și, aș putea spune, chiar orice urmă de eficiență.

Sărbătoarea învierii Domnului Isus Hristos nu reprezintă doar comemorarea unui fapt istoric. Este o sărbătoare spirituală. Și orice sărbătoare spirituala se petrece doar în prezent. Este într-adevăr mai dificil de înțeles, dar timpul istoric nu are nimic de-a face cu spiritualitatea.

Sărbătoarea Învierii este o sărbătoare a învierii întregii creații și a fiecărui om în parte. Celebrarea învierii Domnului Iisus Hristos este ceea ce se numește a doua naștere, renașterea în spirit sau trezirea sufletului. Fiecare om trebuie să-și trezească sufletul față de dragoste și adevăr. Învierea lui Iisus trebuie percepută nu doar din perspectiva existenței întrupate a Mîntuitorului. Adică nu trebuie să vedem în Iisus doar o ființă umană care a fost ucisă și care, prin voia lui Dumnezeu, a revenit la Viață. Iisus a spus despre sine că El este Calea, Iubirea, Bunătatea, Adevărul, Dreptatea și Viața. Ca atare, atunci cînd sărbătorim învierea lui Iisus, sărbătorim de fapt învierea tuturor acestor virtuți. Și cum pot ele să existe altfel decît prin oameni? Iată cum devenim fiecare în parte responsabili de învierea lui Iisus. Din punct de vedere Divin și istoric, Iisus a înviat atunci, a treia zi dupa ce a fost răstignit. Însă din punct de vedere strict personal, fiecare în parte este responsabil acum, în ciclul actual, de învierea lui Iisus în inima sa. Și-i vom permite lui Iisus să renască, dacă ne vom deschide față de dragoste, bunătate, dreptate, adevăr, libertate. Aceasta este taina învierii Domnului. Învierea Domnului este de fapt învierea Omului.

Fără să ne trezim la viață în momentul în care Dumnezeu dorește ca noi să ne trezim sufletul, vom rata practic tot restul timpului din ciclul actual. Vom trăi în zadar, vom fi asemenea unor cadavre vii, după cum se exprimă Sfîntul Simeon. Cum să mai percepi și să te bucuri de Înălțarea Domnului Iisus, de pogorîrea Sfîntului Duh, de schimbarea la față, de adormirea Maicii Domnului și de tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul, dacă ai ratat sărbătoarea învierii? Este aproape imposibil!

Omul istoric, datorită percepției timpului liniar, fără de început și fără de sfîrșit, speră că poate la anul va avea mai mult noroc. Ba chiar mai mult, majoritatea dintre noi amînăm în mod conștient pregătirea în vederea învierii, amăgindu-ne că avem încă mult timp la dispoziție. Și apoi învierea nu este doar o chestiune de ordin religios sau ceva bisericos. Fără a ne trezi sufletul ne va fi imposibil să cunoaștem iubirea adevărată, să trăim liberi, să fim capabili de bunătate, altruism, sacrificiu.

Trecerea de la timpul spiritual sau de la timpul sacru la timpul profan este, în opinia mea, cea mai mare diversiune, cea mai mare victorie a forțelor demoniace. Înlocuirea viziunii totalității cu aceea a progresului și a evoluției este boala de care trebuie să ne vindecăm. La început, cei care urmau învățătura lui Iisus aveau încă vie existența sa fulminantă. Ei sărbătoreau cu drag învierea Lui și nu se punea problema conștientizării faptului că învierea Domnului este totodată învierea sufletului fiecăruia în parte. Această înviere personală se realiza pe atunci în momentul în care alegeai să urmezi învățăturile noi. Astăzi majoritatea creștinilor provin din familii creștine, adică ajung creștini prin naștere. De aceea, multor creștini religia nu le spune nimic. Ei nu sînt înviați, ci doar născuți, și cum „învierea” este conceptul și sufletul creștinismului, cei care n-au „înviat” încă se plasează într-o poziție de incompatibilitate cu această religie. De aceea este necesar să folosim orice prilej pentru a ne trezi sufletul, iar sărbătoarea învierii este cel mai valoros eveniment din acest punct de vedere. Sper din toată inima ca nimeni să nu mai rateze această șansă de a se trezi la Viață.

Doamne ajută!

Despre eroarea generalizării

Cu timpul am învățat că nu este bine să facem afirmații categorice, mai ales, despre lucrurile nemăsurabile. În matematică da, poți să spui că 1+1=2, însă în multe alte domenii lucrurile nu sînt chiar atît de universale și clare. Mă surprind cei care în elanul lor tineresc vin cu afirmații atît de categorice și ferme cu privire la chestiuni care își caută răspunsul de mii de ani. Este uluitor cum cineva vine și afirmă cu o vehemență uimitoare cum că femeile sînt fie proaste, fie profitoare, uitînd că are și el o mamă! Cu toții avem senzația că îi cunoaștem pe ceilalți, nu ezităm să categorisim oamenii ca fiind așa și pe dincolo, ignorînd faptul că omul continuă să rămînă o enigmă chiar și dacă este să-l privim numai din punct de vedere anatomic.

Decît să spunem că oamenii sînt fie buni, fie răi, este mai bine să spunem ceva de genul că există oameni buni, așa cum există și unii oameni răi. Decît să spunem că politicienii sînt niște mincinoși și ahtiați după cîștiguri personale, este mai bine să spunem că există politicieni mincinoși și ahtiați după cîștiguri materiale. Cu timpul am învățat că este mai corect să ne exprimăm în acest mod și să înțelegem că orice generalizare și orice simplificare în ce privește judecarea oamenilor nu ne poate fi de folos. Aceasta apare din cauza minții, prea multă minte și nematurizată. Cînd trăim în minte ajungem să fim prea fascinați de gînduri și idei în detrimentul simțirii și trăirii directe. După ce te muți în suflet și folosești mintea ca pe un simplu instrument, ajungi să vezi mai bine relativitatea și complexitatea lucrurilor. Nu mai ești tentat să faci afirmații generaliste și superficiale despre cum sînt oamenii. Abia dacă poți să spui că îi cunoști, cît de cît, pe cei mai apropiați de tine. Cînd ești în suflet nu mai simți nevoia să vorbești despre oameni la modul general, începi să vorbești despre Ion, Gheorghe sau Maria, Vasile sau Elena și chiar și atunci o faci cu o oarecare reținere. Nu vorbești despre ei la modul general, ci doar despre anumite aspecte concrete și particulare din viața lor, recunoscînd că în mare măsură fiecare este și va rămîne un mister. Cînd ești in minte necunoscutul te sperie, trebuie să-l etichetezi cumva, să-l definești într-un fel sau altul și să ai senzația că îl cunoști. Cînd ești în suflet nu te neliniștește misterul, necunoscutul nu îți provoacă angoase, ci te fascinează!

Comentarii la Odă în metru antic

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare trista;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

(Mihai Eminescu – Odă în metru antic)

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.

Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care, atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și prin invitația de a medita profund asupra morții.

Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de înțelepciune al geniului viu.

Primul vers este ca o lovitură de gong cosmic, ca un țipăt sfîșietor, penetrant și zguduitor. Nimic nu rămîne neclintit atunci cînd un asemenea sunet se naște în sufletul unui om cît de cît trezit. Efectele sînt mult amplificate atunci cînd acest gong răsună în sufletul unui vizionar, în sufletul unui poet genial. „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. În acest vers, cele două perspective ale poeziei, ezo- și exoteric, sînt pe picior de egalitate. Atît omul obișnuit care filozofează în mod absurd și clovnesc asupra morții, cît și misticul sau inițiatul, sînt profund impresionați în fața unei declarații atît de neașteptate și totuși atît de reale. Cînd citești sau asculți acest prim vers știi sigur că poetul a învățat să moară. Ai senzația clară că el chiar a murit și cu toate acestea îți vorbește, vrînd să te învețe și pe tine cum să mori. Absurdul acestei intenții șochează, oprește inima și mintea, suspendă timpul și spațiul. Comentatorii profani ai acestui text recunosc că nu pot să-l înțeleagă. Ei chiar afirmă, bazîndu-se pe variantele anterioare ale acestui poem, că Eminescu ar fi ajuns la această formulare doar pentru a evita un fel de repetiție. În penultima variantă a acestei ode, primul vers era: „Nu credeam că pot ca să mor vreodată”, iar comentatorii spun că Eminescu a ajuns la ultima variantă „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” fiind nemulțumit de prezența succesivă a două conjuncții subordonatoare.

Inițiatul rămîne calm, cuprins doar de o emoție copleșitoare și liniștită, atunci cînd se întîlnește cu măreția și misterul acestui vers genial „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. La fel ca și poetul, el nu dorește altceva decît să moară. Orice aspirant la spiritualitate nu învață altceva decît să moară. Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafață permite nașterea Eu-lui sau a spiritului în om. Un proverb japonez spune: „cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci cînd moare!” Adică, cine reușește să ajungă la moartea ego-ului înainte de a-i muri trupul, va deveni nemuritor prin nașterea în spirit. Un om care s-a născut în spirit, cel de două ori născut, nu mai moare atunci cînd moare, tot așa cum un om obișnuit rămîne identic cu sine însuși chiar și după ce se dezbracă de haine. Deci, toate căile spirituale nu ne învață altceva decît să murim, să „ucidem” ego-ul pentru ca sufletul să se trezească la viață. Astfel, eu cred că atunci cînd Mihai Eminescu spunea „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” nu face altceva decît să se transpună în ipostaza unui practicant spiritual sau mai exact a unui om care a parcurs o Cale. Nu este cazul să credem că Eminescu ar fi urmat vreo Cale spirituală, dar cu siguranță sufletului său i s-a revelat taina morții ego-ului sau, altfel spus, calea de a renaște în spirit.

„Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi…” este al doilea vers care poate fi înțeles din perspectiva ambelor puncte de vedere. Pe de o parte el se referă la acea senzație de nemurire pe care o are omul tînăr și sănătos, care se gîndește la mii și mii de proiecte, care visează să-l prindă pe Dumnezeu de picior și să-l coboare în mijlocul lumii, iar pe de altă parte se referă la spiritul din fiecare om, care este „pururi tînăr”, adică nemuritor, neschimbat, nesupus transformărilor. Mantaua în care este înfășurat spiritul nu este altceva decît corpul de carne. Mantaua poate fi și voalul iluziei, maya din filozofia indiană, cea care dă naștere ego-ului. Cînd ești tînăr, moartea îți pare atît de departe încît îți este imposibil să te gîndești cu adevărat la ea. Însă pentru un spirit viu, plin de vitalitate, viața clădită pe pamîntul instinctelor primare devine derizorie și chiar insuportabilă. Și atunci „ochii mei înălțam visători la steaua singurătății”. Prin „singurătate” este desemnată aici Unicitatea sau Dumnezeu cel care, în esența Sa rămîne mereu cuprins de o eternă și tainică singurătate. Cu ochii ațintiți asupra lui Dumnezeu, înfășurat în iluzie, dar pururi tînăr, adică plin de viață, așa începe marele drum al artei de a muri. Mai întîi i-a apărut în cale suferința, însă o suferință „dureros de dulce”. Este o suferință asemănătoare cu aceea pe care o resimte orice femeie cînd naște; este o suferință care are o finalitate glorioasă și asta o face să fie atît de dulce. Mulți se retrag din fața suferinței, mai ales atunci cînd nimic din dulceața de dincolo de ea nu se simte încă. Însă poetul sau cel care a fost atins de revelația de dincolo de iluzie, nu se mai poate mulțumi cu fericirea pe care o resimte un animal sănătos și sătul. Spiritul înflăcărat al poetului îi dă cutezanța necesară să se afunde în suferință, îi dă puterea de a o transforma în dulceață, pentru că el știe în acel moment că nu mai există cale de întoarcere, așa cum nu mai există cale de întoarcere pentru copilul care a început să iasă din pîntecele mamei sale. În această fază sîntem încă foarte umani. Nu avem încă nici o certitudine a ceea ce vom întîlni dincolo, ci doar intuiții care adeseori suportă destul de greu atacul îndoielilor. Simțim că murim. Ego-ul suferă din ce în ce mai mult. Este firesc să fie așa, pentru că face parte din natura lui să resimtă dispariția sa ca pe o profundă suferință. Dar cum să-i mai reziste unui suflet îndrăgostit de infinit? Însăși moartea devine plină de voluptate, o voluptate de care nu te mai saturi și din care continui să guști cu toate că aceasta te face să simți că mori.

Orice om care a ajuns să guste măcar odată din voluptatea tainică a infinitului simte că este inutil să mai trăiască în limitele strîmte ale cărnii. Este chiar absurd să vrei să te întorci în limitele unei simțiri banale pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu vei mai fi niciodată mulțumit de nimic, de nici o bucurie, de nici o plăcere nu vei mai putea să fii satisfăcut pe deplin de nimic din lumea aceasta odată ce te-ai înfruptat din beatitudinea Singurătății. Asupra acestui lucru ne atrage atenția poetul în strofa a treia. El face trimitere la unele personaje mitologice care la rîndul lor au murit pentru a deveni nemuritori.

În această fază a transformării, cînd ego-ul și Eu-l sînt oarecum la egalitate, există o ambivalență a sufletului. Devenim conștienți, după cum ne spune poetul, de faptul că propriile vise sau aspirații ne pot aduce în fața morții. Există și vaiet dacă privim cu ochii ego-ului. Acesta înțelege acum că ceea ce i-a adus suferința este propriul său vis, din perioada în care privea la steaua Singurătății. Însă dacă Spiritul omului se menține destul de puternic fricile ego-ului se estompează. Oricum, există o perioadă plină de îndoieli. Chiar dacă știe, din exemplele atîtor altor oameni care au trecut prin această renaștere, că nemurirea și fericirea supremă există, poetul se întreabă totuși „pot să mai re-nviu luminos din el ca /Pasărea Phoenix?” Dacă răspunsul este cît de cît afirmativ, zorii speranței ne luminează calea și atunci spunem „piară-mi ochii tulburători din cale. /Vino iar în sîn, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!”

Poetul renunță, printr-un ultim gest, la lumea iluzorie a formelor, la toate senzațiile ei înșelătoare. El pare a fi copleșit de tristețe, nu-și mai dorește nimic și vrea să rămînă liniștit în singura certitudine dată de sentimentul propriei sale existențe. El ajunge să-și renege ochii care cîndva priveau visători la steaua singurătății. Din punct de vedere inițiatic se știe că, înainte de a obține eliberarea spirituală ultimă, trebuie să renunți chiar și la dorința de a obține această eliberare sau comuniune cu Dumnezeu. Devenind fără nici o dorință, nu mai există nici un suport pentru ego și atunci, din individualitatea care erai, supusă limitărilor de timp, spațiu, cunoaștere ș.a.m.d., te contopești cu însăși steaua Singurătății. Aici nu există loc de doi. Există doar unul și trebuie să devii una cu Unul, și astfel ochii trebuie să piară pentru că nu mai are cine să privească și nici obiectul care să fie privit nu mai există. Acesta este ultimul stadiu în practica meditației, cînd cele trei aspecte: subiectul cunoscător, obiectul de cunoscut și cunoașterea se contopesc într-o unică realitate.

Prin cuvintele „pe mine /Mie redă-mă” Mihai Eminescu face referire la o altă idee foarte complexă din filosofia indiană. Tot ceea ce există provine din Dumnezeu și întreaga Creație nu este altceva decît un joc al Său. Dumnezeu se întrupează și apoi se joacă, evoluînd pentru a se recontopi cu Sine. Această interpretare este cu atît mai clară cu cît poetul a aranjat cuvintele astfel încît Mie să fie scris cu literă mare.

În încheiere nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vă invit să „muriți”!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén