Sfîntul Francisc d'Assisi

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Sfîntul Francisc d'Assisi nu şi-a propus să devină un sfînt, dar şi-a stabilit ca ideal în viaţă să respecte strict Învăţăturile lui Iisus.

El este un sfînt al sărăciei, al umilinţei, al iubirii.

Voia să-i ducă pe toţi în Rai. Voia să ducă în Rai şi pe măritul frate Soare, prin care, după cum spunea el:

Tu, Doamne, strălucesti şi prin care ne dai lumină, şi pe sora Luna şi pe surorile Stele, pe care Tu le-ai creat pe cer şi le-ai aşezat acolo aşa nepreţuite şi minunate, şi pe fratele nostru Vîntul şi pe sora noastră Apa, care e aşa de trebuinţă şi umilă, nepreţuită şi castă, şi pe fratele Focul şi pe sora Þărîna şi tot ce creşte pe ea, ba chiar şi pe sora noastra Moarte trupească, de care nici un om trăitor nu poate scăpa.

Viaţa lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborîse pe pămînt. L-a ghidat clipă de clipă, iar la sfîrşit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om.

Minunile încep să apară chiar de la naşterea sa. În zorii zilei în care se naşte Francisc, în casa părintească din Assisi intră un cerşetor care-i spune mamei lui că durerile i se vor potoli numai în staulul de lîngă casă. Sfatul fu urmat şi Francisc apăru pe lume, ca şi Iisus, într-un staul pentru vite. Imediat după naşterea sa, cerşetorul a pătruns în încăpere, iar copilul, ca prin farmec, a încetat să plîngă. O rază de soare, apărută nu se ştie de unde, poposi pe fruntea nou născutului, iar pentru a întări şi mai mult atmosfera de mister şi sfinţenie, cerşetorul prooroci: Binecuvîntat să fie cel ce va fi slujitorul Domnului şi iniţiatorul lui Iisus!. Apoi a depus la picioarele copilului un piron şi un boboc de trandafir uscat, închinîndu-se ca în faţa unui fiu de rege, nu al unui postăvar.

Acestea se vor dovedi adevărate, pentru că toată viaţa lui Francisc a fost pusă sub semnul acestei mistuitoare dorinţe de identificare cu Mîntuitorul nostru Iisus.

Copilul Francisc este un copil ca toţi ceilalţi, la prima vedere, doar că mult mai vesel, mai luminos decît ceilalţi şi, neîndoielnic, mai frumos, o frumuseţe ce o simţeai că iradiază dinăuntru.

Măreaţa şi însorita provincie italiană Umbria, unde se găsea Assisi, cetatea copilăriei lui Francisc, este plină de coline înalte, acoperite de măslini şi vie. Micul Francisc se purta ca o vietate răsfăţată a acestei naturi generoase, cu care era în armonie deplina.

Pe Clara, o fată ce va juca un rol important în viaţa lui, a cunoscut-o simplu, la săniuş, unde se studiau curioşi şi nevinovaţi ca nişte copii ce erau.

La şcoală, poveştile despre templieri l-au făcut să se simtă un cavaler al lui Christos, dorindu-şi să plece în cruciade, pentru a apăra Mormîntul Sfînt.

Adolescent fiind, a fost luat prizonier de către perugieni, într-o luptă internă.

În timpul celor doi ani de prizonierat, Francisc şi-a păstrat veselia dintotdeauna şi, prin farmecul şi graţia sa, aplana orice conflict apărut printre fraţii de suferinţă. Ba mai mult, el, un adolescent, îi încuraja: Amintiţi-vă că Puternicul ne-a dat suflet nemuritor şi liber. Eu sînt aici, dar nu mă simt aici. Ieri, am zărit o vrabie şi am văzut-o cît e de neînsemnată şi liberă. Atunci, eu, cea mai iubită şi nobilă făptură a Creatorului, să nu mă simt liber?

A urmat bucuria eliberării din prizonierat, care a fost umbrită însă de o boală lungă şi grea, datorată lunilor de frig şi foame din beciurile Perugiei. Febra alterna cu momente de senin, cînd şoptea: Eu ştiu că odată voi fi un prinţ, un conducător al multora, înveşmîntat în gloria netrecătoare.

Grăuntele vocaţiei sale începea să încolţească, lucrînd încet sub acţiunea harului divin. Începea să-şi intuiască esenţa divină şi menirea sa pe Pămînt.

După însănătoşire, vrînd parcă să recupereze vremea petrecută în temniţă, s-a aruncat într-un şir de petreceri zgomotoase, împreună cu foştii prieteni din copilărie. Francisc participa la ele din tot sufletul, ba chiar îi conducea pe aceşti tineri veseli din Assisi, cum au fost denumiţi.

Însă Francisc nu depăşea niciodată măsura, ca ceilalţi. Trupul său rămase neschimbat, se strecura miraculos printre noroaiele şi drojdiile sociale cu o graţie de copil. Se păstra necorupt în mijlocul tentaţiilor celor mai întunecate. El isca întotdeauna ceva nou din lucruri vechi, găsea bucuria primăvăratecă în orice. Era, pe bună dreptate, "prinţul tinereţii".

Însă natura divină din el a triumfat asupra acestei tendinţe limpezi şi a renunţat la petreceri. La această hotărîre au contribuit, poate, şi suspinele mamei şi poate, mai ales, privirile dezaprobatoare ale Clarei.

A început o nouă cruciadă. Şi-a cumpărat armură şi mantie şi a pornit la drum. Dar nu a ajuns prea departe. Se îmbolnăvi pe drum. Într-un vis, Divinul i s-a prezentat sub forma unei voci: "Francisc, unde vrei să porneşti?" "Spre Mormîntul Sfînt", răspunse el în somn. Cine te poate conduce mai bine, Stăpînul sau sluga?" "Stăpînul, negreşit, Domnul meu!" "Atunci, de ce nu te întorci acasă?

Medită mult la vorbele acelea şi porni spre casă. Febra care-l chinuia dispăru ca prin farmec, semn că făcea Voia divinului.

În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu în momentele de cumpănă, abandonîndu-se total Voinţei divine.

Întors acasă, se simţea tot mai mult atras de rugăciunea solitară. Se refugia în locurile dragi lui, în mijlocul pădurii. La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, trupul îi era cel al unui bărbat tînăr, care se mişca cu plăcere şi graţie.

Odată, plimbîndu-se cufundat în sine şi dialogînd cu vocea interioară, nu auzi clopoţeii care desemnau leproşii. Conform legii, aceştia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi spunînd leprosului: Vrei să te descoperi? Rostise cu blîndă hotărîre dorinţa, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins, omul zise: Ştii că e oprit să vorbesc cu tine!

Cu o putere ce nu ştia de unde venea, Francisc a întins mîinile, simţind mirosul de boală, de stătut, de putreziciune şi nespălare. Încet, dezveli faţa necunoscutului. Ceea ce văzu depăşea cu mult închipuirea lui. Îşi înghiţi ţipătul de oroare în ultima clipă. Sînt frumos?, glumi dureros fiinţa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse braţele şi apropie obrazul frumos şi tînăr de faţa aceea cumplit de hidoasă şi o sărută. În momentul următor îl copleşi un miros de trandafiri şi o pace nesfîrşită îi urcă în mărul lui Adam. Sînt fratele tău, nu te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adînc într-o căldură insuportabilă.

Francisc se desprinse parcă de pămînt, plutind. Totul în jur se înlănţui într-un vîrtej luminos, care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Îşi învinsese sila, se învinsese pe sine.

Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă? Francisc începea să se obişnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pămînt pentru el, pentru a-l învăţa ce este iubirea pentru tot ce există.

Fiind în această stare de conştiinţă, i se păru foarte firesc să-i spună lui Dumnezeu să-i arate drumul în viaţă, printr-un fluture: Dacă fluturele din dreapta se pune pe suprafaţa apei sau pe nisip, voi fi un slujitor al Domnului! Fluturele său ezită, vibră şi poposi pe nisipul moale. Primise răspunsul pe care-l intuia demult. Era mulţumit, împăcat şi senin.

Aceste întîmplări s-au petrecut în anul 1205 şi au fost decisive în convertirea sa.

Rugăciunile lui erau tot mai arzătoare. Zi şi noapte se gîndea numai la Iisus. Iubirea pentru Mîntuitor devenise imensă.

Odată, pe cînd se ruga într-o biserică ce avea nevoie de reparaţii, auzi o voce: Repară-mi Casa!

Dădu ascultare vocii şi vîndu o stofă din prăvălia tatălui său, fără ştirea acestuia, şi dădu banii părintelui pentru reparaţia lăcaşului. Tatăl lui descoperă lipsa şi îl bate măr cînd aude de campania de reparare a bisericii. Vrea banii înapoi şi judecarea publică a vinovatului.

Acest moment este o altă răscruce în viaţa lui Francisc. El renunţă la tatăl său pămîntesc şi la viaţa lumească. La judecata publică, se despoaie de haine şi i le înapoiază tatălui său. Mărturiseşte tuturor celor din Assisi: De azi, am un alt Tată în Cer. Tatăl vostru, al tuturor creştinilor!

Hotărî să trăiască în sărăcie ca Iisus, să trăiască în sfinţenie ca El.

Fraţii lui de petreceri, dupa ce reparară biserica, deveniră fraţi de rugăciune.

Francisc era înzestrat cu o voce caldă şi convingătoare, irezistibilă, vibrantă, limpede. Avea un glas care captiva imediat atenţia, un glas care te făcea să porneşti la drum chiar şi în timpul nopţii.

Francisc începu să vorbească oamenilor. Stîrni atîta interes, încît i s-a dus vestea pînă departe. Le vorbea despre sărăcie, despre despuierea de tot ce au: Să ne despuiem de orice avut, ca Iisus, spunea el.

Cîţiva l-au numit cu ironie "Sfîntul despuierii", făcînd aluzie şi la lepădarea de hainele tatălui, cînd a fost judecat în Assisi.

Dar mai ales i se spunea "sărăcuţul Francisc", iar fraţilor lui de credinţă li se spunea "sărăcuţii". Ei nu foloseau bani. Nu puneau mîna pe ei. În schimbul muncii lor, primeau haine şi hrană.

Din tînărul elegant şi vesel, Francisc deveni "Francisc sărăcuţul".

Oameni tot mai mulţi începeau să-l asculte.

Nobilul şi bogatul Bernardo, cu palat în Assisi, îl invită pe Francisc să-i cinstească casa şi masa. Noaptea, pentru a pune la încercare credinţa lui Francisc, Bernardo se prefăcu că doarme. Francisc, nebănuindu-l de viclenie, se sculă încet din pat şi începu să se roage cu înfocare. Repetă din vreme in vreme: "Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!" şi se ridică de la podea făra să îşi dea seama. Spre ziuă se culcă. Bernardo i-a mărturisit dimineaţa că l-a pîndit şi i-a spus că e decis să îl urmeze. Vîndu întreaga sa avere, foarte mare, şi deveni un "sărăcuţ".

A fost primul său discipol adevărat şi s-a dovedit a fi şi cel mai smerit şi mai bun.

La nici o săptămînă, un alt bogătaş, Egidio, deveni "sărăcuţ". La un moment dat erau 12 discipoli, ca şi cei 12 apostoli ai lui Iisus.

Trăiau din ce le aduceau ţăranii din împrejurimi.

Respectau întocmai scriptura, dar se deosebeau de celelalte ordine călugăreşti prin stricteţea lor referitoare la posesiunile de bunuri materiale. A vinde tot şi a împărţi săracilor era prima condiţie pentru a deveni "sărăcuţ". Ordinul lor călugăresc este recunoscut de papa în mod oficial, în urma unui vis profetic al înaltului prelat, în care Dumnezeu îi arăta că franciscanii vor revigora creştinismul. Şi aşa a fost.

Cînd Francisc a prezentat orientarea de bază a mişcării, cardinalii au clătinat din cap, întrebîndu-se "Cine va rezista?" Era un ordin călugăresc pentru oameni puternici şi fără pată.

Regulile de baza ale ordinului erau :

Prima regulă : Obedienţă, ascultare, înfrîngerea voinţei proprii în faţa Voinţei Divine.

A doua regulă : Întîietatea faptelor, nu a vorbelor

A teia regulă : Umilinţa profundă

Purtau un veşmînt din pînză aspră, maro, culoare ca a păsărelelor, cum spuneau ei. Sufletul acestui ordin, Francisc, era cunoscut şi ca Sfîntul cel blînd.

Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă şi graiul animalelor, cărora le predica la fel ca şi oamenilor.

Odată, a fost surprins vorbind unei mulţimi imense de păsări, de toate soiurile. Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sînteţi îndatorate Domnului nostru Creator şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi sau să coaseţi. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziţi-vă de păcatul nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum, la sfîrşit, şi-au plecat cu umilinţă capetele pînă la pămînt şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfînt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, dupa care s-au răspîndit spre toate cele patru puncte cardinale, aşa cum se vor răspîndi sărăcuţii, gîndea Francisc.

Dar nu doar blîndele păsărele ascultau vrăjite cuvîntul Sfîntului Francisc. Un lup care terorizase un ţinut întreg, omorînd chiar şi oameni, fu îmblînzit imediat cînd Francisc îi vorbi: Vino aici, frate lup. Eu ştiu că eşti flămînd şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atîtea necazuri omului creat dupa chipul şi asemănarea Stăpînului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfînt. Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvînt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a murit de bătrîneţe. Oamenii au plîns după el ca după un prieten.

În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sînge, s-a dus să vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic şi ajunse, bătut, în faţa sultanului.

Pentru a-i verifica puterea credinţei în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc mare de lemne.

Fără frică, Francisc se apropie, rugîndu-se în gînd : Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar ştii că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos şi, deci, îţi aparţin! Lasă-mă să trec printre valurile tale !

Păşeşte apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.

Sultanul, uimit şi încîntat, îl privi atent şi facu semn că vrea să rămînă doar cu el.

Apoi şi-a exprimat liber admiraţia pentru credinţa lui Francisc, dar, pentru binele tuturor, această admiraţie trebuia să rămînă secretă deocamdată. Secretă a rămas, dar a avut şi o urmare fericită. Peste puţin timp s-a încheiat pace între creştini şi musulmani. Francisc a putut îngenunchea la Mormîntul Sfînt, îndeplinindu-şi un vis de demult.

Clara, prietena lui din copilărie, se asemăna cu Francisc prin dragostea pentru sărăcie şi pentru cei sărmani. Avea şi ea o înţelegere iubitoare faţă de slăbiciunile omeneşti. Fără voia tatălui ei, a plecat la mănăstire. Acesta veni cu servitorii să o ia acasă. Fiindcă ea nu vroia, au vrut să o ridice cu forţa, ca pe un balot. Dar Dumnezeu a făcut o minune şi corpul ei a devenit greu ca un car încărcat cu piatră, după cum au povestit apoi slujitorii. Nu o puteau clinti. Li se înroşiseră obrajii, le ieşeau ochii din orbite de efort, şi pe Clara, un biet corp de fată, nu o puteau ridica, şi basta! Renunţară, înspăimîntaţi. Erau ca nişte gîze ce se împotriveau Voinţei Divine.

Clara vroia să fie ca Francisco. Iubeau amîndoi, nespus de mult, aceeaşi fiinţă, pe Iisus, şi se iubeau unul pe altul cu o iubire înaltă. Era o iubire divină între ei, o iubire perfectă, ideală, un exemplu dat de Dumnezeu pentru noi toţi.

Într-o zi, sătenii au văzut că un foc imens era în munţi. "Arde pădurea", strigau, fugind să stingă incendiul. Au venit oameni din două cetăţi, de unde se vedea lumina orbitoare. Cînd au ajuns sus, în loc să vadă copaci arzînd şi prăbuşindu-se zgomotos, nu i-au văzut decît pe cei doi, pe Francisc şi pe Clara, privindu-se doar, neatingîndu-se măcar. Lumina ce credeau oamenii că vine de la un incendiu, era de fapt focul Iubirii, era Graţia lui Dumnezeu.

Bucuraţi-vă de acest foc!, a spus Francisc. Binecuvîntarea Cerului ne-a trimis focul ce nu provoacă durere şi stricăciune! El aprinde sufletul, nu trupul. Bucuraţi-vă de acest foc, fiţi fierbinţi şi el nu vă va arde, cunoscînd că sînteţi şi voi foc din Focul divin!..., încheie Francisc şi sătenii se întoarseră la casele lor cu pas negrăbit, ca şi cum le părea rău că se întorc din acel loc minunat.

Cu cît Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cu atît mai multă smerenie este în sufletul lui Francisc. Odată îl rugă pe fratele Lione : Te rog, frate, să spui după cum te învăţ eu. Fratele consimţi. Eu voi spune : "O, Francisc, ai făcut atîtea rele şi atîtea păcate, încît eşti demn de Infern!", iar tu, frate Lione, vei răspunde: "Adevărat este că meriţi să ajungi în infernul cel mai adînc. Fratele Lione fu de acord.

Francisc începu : O, Francisc, ai făcut atîtea rele şi atîtea păcate, încît eşti demn de Infern!, iar Lione îi răspunse: Dumnezeu va face pentru tine atîta bine că vei merge în Paradis. Sfîntul Francisc, foarte mirat, îi atrase blînd atenţia: Nu aşa, frate Lione, ci cum te-am învăţat eu.

La a doua încercare a lui Francisc, Lione răspunse: O, frate Francisc, Dumnezeu te va răsplăti astfel încît, printre cei binecuvîntaţi, tu să fii în mod deosebit binecuvîntat!

La a treia încercare a Sfîntului Francisc, răspunsul a fost: Şi încă şi mai multă milă vei avea de la Dumnezeu şi vei fi înălţat. Iar eu nu pot spune altceva, pentru că Dumnezeu vorbeşte prin gura mea.

Într-adevăr, mult l-a iubit Francisc pe Dumnezeu, dar şi mult l-a iubit Dumnezeu pe sărăcuţul Francisc.

Aureola de sfînt ce se vedea în jurul capului lui Francisc părea să arate tuturor că Dumnezeu e tot timpul cu el.

De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineaţă, meditînd asupra patimilor Mîntuitorului.

Ruga era atît de profundă, încît s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce şi a simţit în fiinţa lui toate suferinţele Lui.

La ieşirea din meditaţie, avea semnul suferinţei lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr, erau răni în care sîngele gîlgîia. Mirosea a flori.

Le ascunse cu grijă şi foarte puţini şi-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulţi.

Într-adevăr, chiar şi sfinţii mor, dacă s-au născut pe acest pămînt. Şi a murit şi Sfîntul Francisc, sărăcuţul Francisc!

Sărăcuţul din Assisi a rămas în amintirea oamenilor ca un sfînt al iubirii, un sfînt care predica păsărelelor, un sfînt al sărăciei materiale şi al umilinţei.

Pentru Iisus, marea sa iubire, şi-a consacrat întreaga viaţă. Şi a ajuns desăvîrşit ca şi El. Desăvîrşindu-se, şi-a îndeplinit menirea pe acest Pămînt. Căci Dumnezeu nu ne cere decît un singur lucru: să ne desăvîrşim.

Înainte de a pleca din această lume, Francisc s-a rugat pentru noi să fim iertaţi dacă vom trece smeriţi pragul capelei din biserica Santa Maria degli Angeli. El voia un Paradis cu porţile deschise pentru toţi cei care se smeresc.

O cerere curajoasă, dar regula lui Francisc Totul sau nimic, a fost respectată chiar şi de Dumnezeu. Dorinţa i-a fost ascultată şi pînă azi, pe data de 2 august, mii de pelerini vin acolo.

Noi, poate că nu vom avea ocazia să facem un pelerinaj pînă acolo. Nici nu este neapărată nevoie, pentru a fi iertaţi. În fiecare dintre noi există un Francisc, un "sărăcuţ". Şi fiecare dintre noi avem măcar un germene al iubirii, al smereniei, al purităţii şi curajului.

Putem să ne recunoaştem păcatele în chiar inima noastra şi apoi, smeriţi, să cerem Tatălui Nostru să ne ierte, şi după cum spunea "sărăcuţul Francisc", oricît de mari ar fi păcatele noastre, ele nu pot fi mai mari decît puterea lui Dumnezeu de a ni le ierta. Şi cînd vrem să ne rugăm, să o facem ca Sfîntul Francisc :

Doamne, Dumnezeule, fă din mine unealta păcii tale,
Să aduc iubire acolo unde este ură,
Să iert unde este jignire,
Să aduc împăcare unde este ceartă.
Să spun adevărul unde domneşte eroarea,
Să aduc speranţă celor deznădăjduiţi,
Şi bucurie să aduc unde este tristeţe.
O, Doamne, ajută-mă
Nu ca să fiu mîngîiat, ci ca să pot mîngîia pe ceilalţi,
Nu ca să fiu înţeles, ci ca să-i înţeleg pe alţii,
Nu ca să fiu iubit, ci ca să iubesc.
Căci cine dă, primeşte,
Cine uită de sine însuşi se împlineşte,
Cine iartă va fi iertat,
Iar cine moare, acela va fi înviat spre viaţa veşnică.
Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.