Stropi de lumină - Frunza

Petronela Untu

Toate articolele scrise de Petronela Untu

Una dintre mii şi mii. Acestei frunze i se sortise un destin special. Habar n-a avut. Viaţa ei? Perfect previzibilă: naştere la termen, primăvăratică; copilărie jucăuşă; orientare firească, spre soare; crenguţa-mamă, binişor poziţionată - nici prea sus, nici prea jos; vedere excepţională: măceşul acela superb (pe care l-a văzut născîndu-şi florile...); prietene, cu duiumul... Ce mai, o frunză la locul ei, cu gînduri vegetale, simple şi cuminţi.

Era cumva deosebită de celelalte, pentru că ştia să danseze biiine de tot. „Vibrez atît de elegant!...”, a observat odată. Şi nu a contrazis-o nimeni, nici măcar sora ei geamănă. Poate nu şi-ar fi împlinit destinul dacă n-ar fi început să urmărească, de-acolo, de sus, cum îi creşte umbra. Nu s-a îngrijorat deloc, deşi se vedea înverzindu-se din ce în ce mai tare. A devenit neliniştită doar cînd bătrînele i-au spus de copac. Că el hrăneşte toate crenguţele..., că frunzele nu-s decît coroana lui..., că mai sînt şi alţi copaci!!

„Cîte taine...”, a fost auzită rostind. Şi ăsta e ultimul lucru pe care l-a spus. A început apoi să danseze în tăcere deplină, mulţumind aerului, mişcîndu-se alături de surorile ei într-un dans mai graţios ca niciodată. Se spune că dansul ei continua şi cînd nu bătea vîntul...

Dansînd, a început să viseze că zboară. Liberă, desprinsă de crenguţa ei, zbura. Ştia acum că şi zborul le este dat frunzelor, că e firesc să zboare, că zborul nu doare...

Iar cînd timpul a dat verii semnalul de plecare, a fost prima care s-a avîntat curajoasă, purtată de vînt, lăsîndu-se îmbrăţişată de aerul încă destul de cald. Pentru că, în timpul dansurilor ei tăcute, aflase secretul zborului ultim, înălţător prin cădere...

Zbura spre pămînt, fericită pe de-a-ntregul. Căci se grăbea să hrănească copacul, care-i şoptise despre noi primăveri.