Editorial - Omul, supremul paradox

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Omul este un paradox prin excelenţă, născut la confluenţa a două mari direcţii: una Naturală şi cealaltă Spirituală. Prima este reprezentată de Viaţă, a doua de Conştiinţă. Prin componenta sa Naturală, omul este tributar legilor vieţii, iar prin componenta sa Spirituală omul este tributar legilor spirituale. Legea vieţii este viaţa, legea spiritului este împlinirea sau desăvîrşirea. Faptul că cel mai adesea cele două tendinţe se află într-un evident conflict de interese nu mai reprezintă o taină pentru nimeni. Misterul fiinţării constă în faptul că acest „conflict de interese" nu există decît în anumite condiţii "naturale" de dezvoltare a Conştiinţei, condiţii care pot fi depăşite prin cunoaştere şi experienţă, prin efortul individual de autodepăşire în ceea ce priveşte puterea şi înţelepciunea.

Legea vieţii este mentinerea şi perpetuarea vieţii. Toate organismele vii sînt înzestrate cu mecanisme foarte puternice de mentinere şi perpetuare a vieţii. Este tot ceea ce îşi doreşte Viaţa de la orice făptură pe care o animă.

Legea spiritului este desăvîrşirea, adică spiritualizarea materiei, revelarea Conştiinţei în toată splendoarea libertăţii sale, trezirea sufletului şi perfecţionarea continuă a sa, în vederea supunerii totale şi pentru totdeauna a corpului "material".

Pînă la nivelul omului, străduinţa Conştiinţei de a se elibera de condiţionările materiei este tacită şi aproape imposibil de observat. Însă, odată cu apariţia omului, Conştiinţa este pregătită pentru asaltul final al ultimelor redute. Pentru om este imposibil să mai beneficieze de "pacea" specifică unui animal sănătos şi sătul, oricît de mult s-ar strădui să se asemene cu o maimuţă sau cu o altă vietate prin tot ceea ce face. Pe de altă parte, asaltul Conştiinţei, puţin ezitant la început, şi dimensiunile gigantice ale frontului, fac din om o fiinţă plină de conflicte interioare. Aproape orice om este permanent în căutarea unui armistiţiu între instinctele vieţii şi aspiraţiile sufletului, ceea ce provoacă o stare generală de anxietate.

În acest context, starea de maturitate este atinsă în faza în care are loc înclinarea irevocabilă a balanţei în favoarea evoluţiei sufletului. Acest lucru se petrece în momentul în care, prin puterile sale spirituale, cum ar fi inteligenţa, discernămîntul, compasiunea, omul reuşeşte să înţeleagă şi să supună voinţei sale majoritatea mecanismelor automate ale vieţii, inclusiv cele mai puternice instincte, în frunte cu instinctul de conservare, instinctul de perpetuare şi setea de putere.