Sfîntul Mina sau Sărbătoarea hoţilor

Marcel Lutic

Toate articolele scrise de Marcel Lutic

Multe şi nebănuite surprize ne oferă calendarul popular! Una dintre ele e reprezentată de ziua de 11 noiembrie, o zi specială în viaţa oamenilor de altădată. Numită, uşor paradoxal, Sărbătoarea tîlharilor sau a hoţilor, era una din acele zile rare în care oamenii, e drept, mai ales prin mijloace magice, încercau să se pună la adăpost de acţiunile tîlharilor şi hoţilor. Spuneam ”uşor paradoxal”, deoarece Sfîntul Mina, unul din cei trei sfinţi comemoraţi pe 11 noiembrie în calendarul creştin ortodox, îndeplinea orice rugăciune nu numai celor care aveau de pătimit de pe urma hoţilor, ci chiar şi pe acelea adresate de hoţi; e drept, hoţii se adresau cu rugăciuni speciale şi unui alt patron al lor, e vorba de Sfîntul Neculai, despre Sfîntul Mina crezîndu-se că este mai ales descoperitorul răufăcătorilor, îndeosebi al hoţilor şi ucigaşilor. Este motivul pentru care puţinele biserici cu hramul acestui sfînt erau pur şi simplu luate cu asalt pe 11 noiembrie, mai ales femeile obişnuind să lipească lumînările pe sfeşnice cu capătul care se aprinde; sperau că astfel vor întoarce de la casele lor inimile făcătorilor de rele, întocmai cum au întors lumînările! La fel procedau şi fetele dornice de măritiş, crezînd că lumînările vor face inimile flăcăilor dragi să se întoarcă spre ele! Se mai obişnuia să se depună bani şi odoare în schimbul unor acatiste speciale pentru măritişul altora, pentru blesteme, învrăjbiri sau chiar pentru moarte de om, toate avînd însă conotaţii vindicative.

Pe vremuri, existau reguli stricte cu privire la furat. Astfel, nimeni nu fura sîmbăta şi duminica, obiectele de fier fiind, de obicei, evitate de către hoţi; cei care mergeau la furat trebuiau să aibă asupra lor o mînă de om sau de copil mort or măcar degetul cel mic al mortului sau lumînarea pe care a ţinut-o între degete mortul; alţi hoţi obişnuiau să ia cu ei cîţiva dinţi sau ciolane de la un mort or iarba fierului sau a tîlharului, cu acestea asupra lor înconjurînd ,,obiectivul” vizat, unii martori relatînd că toţi ai casei, inclusiv cîinii, adormeau ca ...morţii! Dacă se întîmpla ca în timpul furtului să se audă un nechezat de cal, hoţii renunţau să-şi mai facă treaba; în schimb, dacă răgea o vacă, se putea ,,opera” în voie, acesta fiind un semn că totul decurge conform graficului! O altă regulă strictă privea femeile însărcinate, acestea neavînd voie să fure absolut nimic, altfel copilului născut îi ieşeau pete pe trup; pruncului nou născut nu trebuia să i se taie unghiile şi părul vreme de un an de zile, altfel ajungea hoţ cînd se făcea mare, putînd fi recunoscut, se spune, după gropiţele din obraji!

Dacă nu se respectau toate regulile amintite, se putea întîmpla precum în versurile următoare: ,,Cînd eram de-o săptămînă / Furam ceapa din grădină; / Cînd eram de-o lună, două / Furam cloşca de pe ouă. / Iar cînd eram de doi, trei ani / Mă-nvăţam a fura cai!” sau se înmulţeau cei cărora le plăcea proverbul: ,,Ce-i al tău strînge şi ce-i a altuia nu lăsa”, proverb după care, se pare, se conduc în viaţă şi mulţi dintre politicienii noştri!

Unele lucruri, spre a fi folositoare, trebuiau neapărat să fie furate, prin acest furt, de natură rituală, lucrurile respective devenind oarecum sacre; dacă obiectele furate aparţineau unor persoane considerate speciale (popa, gravida, vadana, cerşetorul ş.a.) era şi mai bine. Aşa se explică furatul miresei, ca cel mai rapid şi eficient mijloc de a scurta distanţa dintre două familii, sau furatul a două nuci, cît mai mici, de către mama care avea un copil născut cu testicule mari, nuci puse apoi în oala în care se fierbea apa pentru scăldătoare!

Atît despre hoţi şi tîlhari, deşi cred că ar mai fi multe de spus, deoarece aceştia s-au înmulţit în ultimul timp. Să ne rugăm pe 11 noiembrie la Sfîntul Mina să-i mai rărească şi să ne păzească de năzbîtiile lor!