Acţiunea fundamentală de a dărui

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

(extras din cartea „ARTA DE A TRĂI”)

Darul dat la vreme e dar îndoit.
(proverb)

Între toate obiectele şi fiinţele, există o legătură prin intermediul căreia totul interacţionează cu totul. Legăturile care se stabilesc între formele individuale manifestate în creaţie sînt de trei tipuri: substanţiale, energetice şi informaţionale. Acestea trei coexistă întotdeauna, chiar dacă la un moment dat doar una dintre ele este predominantă. Nu este cu putinţă să se transmită informaţie între două sisteme dacă nu există un suport energetic şi chiar "substanţial". Aici înţelegem prin "substanţă" nu doar materia formată din atomi, ci, într-un sens mai larg, "substanţa" este formată din cele cinci elemente subtile: pămînt, apă, foc, aer şi eter, elemente care stau la baza formării întregului Univers fenomenal.

Aceste schimburi substanţiale, energetice şi informaţionale pot fi privite din perspectiva acţiunilor de a dărui şi respectiv de a primi. Aceste două acţiuni nu pot fi niciodată separate complet. Ca şi principiile yin-yang, feminin-masculin, ele sînt opuse dar complementare şi niciodată nu poate exista una fără cealaltă. A dărui şi a primi - două mistere care, odată înţelese, ne pot transforma viaţa în bine pentru totdeauna. În condiţii normale, dăruirea atrage acceptarea. Şi invers, primirea sau acceptarea atrage dăruirea. Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris. Un om bucuros doreşte să-şi dăruiască bucuria tuturor. Ca şi principiile yin-yang, dăruirea şi acceptarea sînt într-o continuă mişcare. Aceste două acţiuni formează şi menţin întregul univers, cel mai adesea manifestîndu-se într-un mod tainic, discret şi atît de subtil încît nici nu ne dăm seama de prezenţa lor. Viaţa pe care o avem este un dar Divin. El ne este oferit clipă de clipă cu atîta discreţie de către Dumnezeu, încît nici nu ne gîndim că viaţa, pe care o risipim cel mai adesea, este un dar.

Pămîntul ne dăruieşte permanent hrana pe care o mîncăm. Cerul ne dăruieşte tot timpul aerul şi lumina sa. Copacii, păsările, animalele, pietrele ne dăruiesc permanent cîte ceva, ba uneori chiar propria lor existenţă. Noi cînd vom începe să dăruim cu adevărat? Cînd vom fi la fel de darnici ca şi Pămîntul? Cînd vom dărui, la fel ca şi Soarele, dragostea noastră tuturor, în mod egal?

A dărui este în firea întregului univers. A accepta darul este a doua natură a întregului univers. Să fim, deci, la înălţimea a ceea ce sîntem. Să nu fim mai prejos decît Pămîntul care ne dăruieşte hrana de fiecare zi fără să ceară nimic în schimb. Să nu fim mai prejos decît Cerul care ne dăruieşte aerul şi lumina sa. Să nu fim mai prejos decît copacii, păsările, animalele şi pietrele care ne dăruiesc permanent chiar propria lor existenţă. Nici măcar decît norii să nu fim mai prejos, căci şi ei ne adumbresc şi ne plouă cînd sîntem arşi de soare şi însetaţi.

Să nu dăruim niciodată un lucru aşteptînd altceva în schimb, pentru că atunci nu vom fi nici măcar la înălţimea unei pietre, care se dăruieşte pe sine pentru a oferi adăpost, protecţie, altar sau mormînt. Piatra nu cere niciodată ceva în schimbul sacrificiului ei.

Să nu întoarcem spatele celor care vin să ne ceară ajutorul dacă îi ştim cinstiţi. Şi dacă nu sînt cinstiţi şi cu dragoste de Dumnezeu, nu-i alungaţi, şi nu-i priviţi cu dispreţ. Nu întoarce spatele celui care vine să-ţi povestească necazul său, pentru că el are nevoie în acele momente de puterea şi liniştea sufletului tău. Şi mai ales, nu uita niciodată că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgîrcenia vine de la ego. Dumnezeu ne face să devenim desăvîrşiţi. Egoul ne impurifică şi ne umple de ignoranţă şi suferinţă. A dărui înseamnă a te deschide precum o floare cînd este atinsă de razele soarelui. A fi zgîrcit înseamnă a te închide în mizeria şi în întunericul cărnii tale.

Dăruind, te înnobilezi, indiferent de condiţia în care te-ai născut, pentru că atunci cînd dăruieşti eşti asemenea lui Dumnezeu care permanent se dăruieşte pe Sine într-un nesfîrşit sacrificiu.

Ceea ce ne împiedică să exersăm dăruirea este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii este o povară imensă care nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Marele Sri Ramakrishna spunea: "Soarele îşi revarsă lumina şi căldura asupra întregii lumi, dar nu poate să împrăştie un nor care îi acoperă strălucirea. Tot astfel, atît timp cît egoismul învăluie inima omului, lumina lui Dumnezeu nu poate să strălucească." Deducem faptul că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui, care în ultima instanţă înseamnă sacrificiu de sine, trebuie să îndepărteze egoul. Egoul poate fi depăşit prin purificarea minţii şi dezvoltarea puterii de a iubi. Puterea de a iubi poate să crească exersînd dăruirea. Să presupunem că este imposibil să ne dăruim tuturor în mod egal. Ei bine, atunci nu ne împiedică nimeni să ne dăruim cu totul fiinţei pe care o iubim.

Prin revizuirea simţămîntului de posesiune, prin renunţarea treptată la ideea de "eu" şi "al meu", vom reuşi să purificăm egoul şi chiar să-l transcendem în totalitate. Pentru a obţine uriaşe transformări spirituale nu este obligatoriu să medităm asupra ideii de dăruire. Dăruirea trebuie exersată aşa cum o înţelegem acum, la nivelul la care ne aflăm. Dacă prin acţiunea de a dărui cineva înţelege faptul de a oferi de mîncare unui sărac, sau a da cîţiva bănuţi unui cerşetor, el trebuie să-şi pună în practică această atitudine într-un mod cît mai detaşat posibil şi, mai ales, trebuie să o facă cît mai des cu putinţă.

Dacă dăruirea nu poate fi considerată o cale spirituală în sine, trebuie să remarcăm, totuşi, că absolut toate religiile şi şcolile spirituale din întreaga lume fac trimitere la dăruire. De ce avem de a face cu această omniprezenţă a dăruirii în toate tradiţiile spirituale? Pentru că orice evoluţie spirituală implică expansiunea conştiinţei sau, altfel spus, distrugerea sistematică a tuturor limitărilor impuse de ego. Poate că nu toţi au puterea de discriminare suficientă pentru a aborda prin meditaţie problema transcenderii egoului, dar absolut oricine este capabil de a înfăptui actul elementar de a dărui. Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Egoul este, totuşi, foarte subtil. Gîndul de "eu" este primul care apare în minte. Există, deci, pericolul ca egoul să-şi supună şi să pervertească pînă şi actul elementar şi sfînt al dăruirii. Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a cîştiga faimă sau diferite alte avantaje. Pentru a nu permite egoului să pervertească actul dăruirii, este necesar ca întotdeauna dăruirea să fie însoţită de o maximă detaşare şi de o profundă iubire. Acest lucru implică o integrare spirituală sau cel puţin afectivă a actului dăruirii. Tot pentru a păcăli egoul, care tot timpul aşteaptă să-şi pună amprenta pe toate acţiunile care îi pot aduce faimă, trebuie să oferim înainte de a ni se cere şi să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulţumi. Concret, este bine ca actele noastre de dăruire să nu fie ştiute de nimeni, "să nu ştie dreapta ce face stînga" - după cum spune Iisus. Exersînd astfel actul de a dărui, avem toate şansele să depăşim condiţionările egoului şi mai ales frica.

Un alt mod de a acţiona este acela de a dărui totul. În clipa în care eşti capabil să oferi tot ceea ce ai, şi nu numai o parte, fără a te gîndi la o răsplată imediată sau viitoare, în aceeaşi clipă ai învins orice manifestare egotică. Ai devenit absolut liber.

Iisus pe cînd era în Templu, ridicîndu-şi privirea văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncînd acolo doi bănuţi. Şi zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decît toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe cînd ea, din nevoia sa, a pus TOT ce avea la viaţa ei".

Dăruind totul, egoul este complet depăşit. Atît timp cît îţi mai păstrezi o rezervă, aceasta arată o limitare în credinţă. Cu cît opreşti mai mult, cu atît mai mult îi lipseşte credinţei tale. Într-un alt loc, Iisus este întrebat de un tînăr bogat ce trebuie făcut, pentru a avea viaţă veşnică. Iisus îi răspunde: "Dacă vrei să fii desăvîrşit, du-te, vinde TOT avutul, dă-l săracilor şi vei avea comoară în cer".

Atunci cînd oferi doar ceea ce îţi prisoseşte, egoul este încă liniştit, ba chiar se poate folosi de actul dăruirii pentru a se întări, dezvoltînd mîndria. Dar atunci cînd ai dăruit totul, egoul este complet descoperit.

A dărui şi a primi sînt două acţiuni complementare. Desprindem din această corelaţie faptul că niciodată nu poţi să primeşti mai mult decît poţi să dai. Dăruind totul, poţi să primeşti totul. Acest lucru este esenţial, de exemplu, în relaţia maestru-discipol sau într-o relaţie de iubire.

Este recomandabil să începem exersarea dăruirii prin oferirea acelor lucruri care ne prisosesc. Cred că fiecare are printre lucrurile sale cîteva obiecte care nu-i mai sînt chiar atît de utile. Aceste obiecte le putem dărui. Apoi, trebuie ca, ori de cîte ori în preajma noastră se desfăşoară o acţiune la care putem participa, să ne oferim ajutorul înainte de a ni se cere şi să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulţumi.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că, dacă nu exersăm simultan puterea de "a primi", dăruirea noastră se va plafona. A şti să primeşti este uneori mai important decît să dăruieşti. A primi cu adevărat darul care ţi se oferă înseamnă a-i susţine subtil celui care oferă starea de deschidere pe care el o iniţializează în acel moment. Dacă cel care dăruieşte va observa că darul său nu este primit cum trebuie (cu bucurie) va suferi, oricît de detaşat ar fi în ceea ce priveşte acţiunea sa de a dărui.

Exceptînd acele daruri care nu sînt altceva decît o mită, o plată, un serviciu, trebuie să ştim să preţuim ceea ce ni se oferă. Să primim pur şi simplu, cu bucurie, cu inocenţă, cu candoare. Şi în această privinţă avem multe de învăţat de la copii. În mod normal, cînd un adult primeşte un dar, ori va spune că "nu trebuia", "că e prea mult", ori va avea tendinţa de a-ţi răspunde imediat printr-un alt dar, ceva de genul unui contra-serviciu. Este un mod deplorabil de a te comporta. Cineva spunea că cel cu adevărat generos este cel care ştie să primească. Dăruiţi unui copil trei ciocolate, de exemplu, şi vedeţi dacă el vă va spune: "vai, nu trebuia" sau că "e prea mult, nu trebuia să te deranjezi". Copiii "înhaţă" darul şi se îndepărtează pentru ca nu cumva să te răzgîndeşti. Şi bucuria ta este mare atunci pentru că bucuria celui care a primit este mare.