Dumnezeul meu

Maria Dan

Toate articolele scrise de Maria Dan

Această idee de a vorbi despre Dumnezeul meu mi-a venit după ce am ascultat o predică a părintelui Teofil Pârâianu. Astfel, am aflat că nu este bine să vorbim despre Dumnezeu în general, pentru că ştim despre Dumnezeu doar ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu şi fiecare dintre noi are o idee anume despre Dumnezeu. Dintre toate ideile care circulă în lumea aceasta, ideea de Dumnezeu este cea mai felurită: „aşa cum este cineva, aşa este şi Dumnezeul lui, de aceea Dumnezeu este de atîtea ori luat de batjocură în lumea aceasta” (Göethe).

Dintre toate misterele acestei lumi, cel al Creaţiei, al lui Dumnezeu, a suscitat cele mai intense eforturi de descifrare. Dorinţa oamenilor este să-l cunoască pe Dumnezeu. Dar nu-l putem cunoaşte decît în măsura în care El ni se dezvăluie şi în măsura în care noi putem să primim în mintea noastră mărginită cele pe care ni le descoperă Dumnezeu. Pentru părintele Teofil felul în care îl gîndeşte pe Dumnezeu, modul de raportare la Dumnezeu este reprezentat de Sfînta Liturghie. Astfel, toate rugăciunile care se spun în Biserică în timpul Sfintei Liturghii au darul să ne ajute să avem conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, ne aşează în faţa lui Dumnezeu. La Sfînta Liturghie ne considerăm închipuitori ai heruvimilor care aduc cîntări de laudă lui Dumnezeu. Deci, atunci cînd mergem la Biserică ar trebui să fim puri şi curaţi precum îngerii, pentru că stăm în faţa lui Dumnezeu. Pentru părintele Teofil, Dumnezeu este tată, frate, prieten, este un Dumnezeu binevoitor, care vrea ca toţi oamenii să se mîntuiască, care îi binecuvîntează pe toţi cei care se fac vrednici de binecuvîntarea Lui. Şi mai spune părintele că ar trebui să ne bucurăm şi să înmulţim bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Iar dacă oamenii se pierd este pentru că nu vor să ştie de Dumnezeu şi de aceea nu se pot bucura de Dumnezeu, pentru că nu-i fac loc lui Dumnezeu în viaţa şi în sufletul lor.

Şi auzind acestea mi-am cercetat viaţa şi sufletul, l-am căutat pe „Dumnezeu meu”. Am aflat că Dumnezeul meu a crescut o dată cu mine. Nu obişnuiam să merg la biserică cînd eram mică. Am citit Biblia pentru prima dată cînd eram la liceu. Citind-o, am simţit în ea „cuvînt cu putere multă”. Cînd am terminat-o de citit o întrebare a început să mă chinuie: dacă aş fi trăit în vremea lui Iisus, la judecata Lui, cînd oamenii au fost puşi să aleagă între Iisus şi Barnaba, eu pe cine aş fi ales? Acum, după 2000 de ani, vreme în care biserica şi credinţa s-au impus ne este uşor să mărturisim că Iisus este Mîntuitorul nostru, că este Fiul lui Dumnezeu. Învăţăm lucrurile acestea în şcoală, ne este uşor să le repetăm. Atunci, acea alegere era o problemă de credinţă.

Dar astăzi, dacă ar veni Iisus, eu l-aş recunoaşte? Şi am căutat să aflu mai multe, am început să merg la biserică. „Cu frică şi cu cutremur să vă apropiaţi”, şi-mi era cumplit de frică, nu-mi venea să mă apropii. Stăteam în genunchi şi mă rugam, nu îndrăzneam să ridic ochii. Consideram că era de datoria mea să merg în fiecare duminică la biserică şi-mi respectam cu străşnicie programul. Era perioada rigidităţii şi a regulilor care, respectate îmi linişteau mintea. Era perioada dumnezeului din canoane, din icoane, a dumnezeului de departe.

Apoi am aflat despre rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Şi de atunci am început să o rostesc tot timpul, mergeam pe stradă, mîncam, ascultam pe cineva, mă uitam la televizor rugăciunea era mereu prezentă în mintea mea, era un fundal pe care se desfăşura totul. Şi am înţeles că îndemnul Mîntuitorului: „rugaţi-vă neîncetat”, poate fi pus în practică. Şi a început perioada Dumnezeului-Iisus. Luase chip de om, îmi dezvăluise rugăciunea şi de acum începea să mă ajute dinlăuntrul meu. Era un Dumnezeu care îi iubea pe toţi păcătoşii, prin urmare puteam accepta că mă poate iubi şi pe mine.

Şi atunci am început să-mi deschid inima. Astfel, am înţeles că îl pot cunoaşte pe Dumnezeu doar dacă voi pătrunde cît mai adînc în inima mea. Şi am aflat că nu-i pot dărui lui Dumnezeu nimic altceva decît dragostea mea pentru El, iar că Dumnezeu ne poate dărui totul cu excepţia iubirii libere a inimilor noastre pentru El. Am înţeles că pot să merg spre Dumnezeu cu ajutorul acestei iubiri libere din mine.

Cuvîntul şi iubirea lui Dumnezeu sînt cele care m-au ajutat să mă transform. Am căutat să simt vii în fiinţa mea cuvintele Sfintei Scripturi. Şi astfel, absorbind cuvîntul lui Dumnezeu în fiinţa mea am eliberat iubirea din mine. Am devenit „vie”, am devenit liberă şi am simţit că astfel îmi îndeplinesc corect îndatoririle vieţii faţă de viaţa însăşi. „Dragostea este împlinirea Legii” (Romani 13: 10).

Pentru mine Dumnezeu a devenit toate cuvintele dar îl găsesc şi dincolo de ele, a devenit toţi anii vieţii mele, dar ştiu că îl voi găsi şi dincolo de ei, a devenit eternitatea şi perfecţiunea, dar este mai mult decît ele. Deşi toată Creaţia îmi pare extrem de complexă, în esenţă ea este formată din principii simple. Simplitatea maximă produce complexitate maximă. Mă gîndesc doar la Iisus, deşi în aparenţă era simplu în limbaj şi în înfăţişare, a fost cea mai complexă fiinţă umană. Deşi era în permanenţă deschis faţă de toate fiinţe umane, era totodată şi cea mai misterioasă fiinţă, din întreaga sa fiinţă se degaja fascinaţia inexplicabilă a misterului divin.

Pentru mine Dumnezeu a devenit veselia şi jocul, dar simt că este mai mult decît ele, este Cel care se joacă mereu cu noi. Şi în acest Joc divin am învăţat că trebuie să primesc totul ca pe un dar. Toate cîte mi se întîmplă sînt un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dăruit libertatea de a alege şi puterea de a acţiona pentru a experimenta, învăţa şi a creşte în acest univers. Iar fiecare alegere a mea generează efecte precise care reprezintă tot atîtea lecţii divine din marea lecţie a cunoaşterii lui Dumnezeu.

Deocamdată mă descopăr pe mine şi-l cunosc pe Dumnezeul meu. Învăţ să mă iubesc pe mine şi să-l iubesc pe Dumnezeul meu. Însă simt că dacă voi reuşi să-i iubesc şi pe ceilalţi ca pe mine însămi poate voi ajunge să-l cunosc pe Dumnezeul tuturor, Tatăl nostru.

„Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Cunoştinţa va avea sfîrşit, dar dragostea nu va pieri niciodată.” (Corinteni 13:11, 8)