Puterea rugăciunii

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Se spune că puterea unei dorinţe rezultă din ceea ce eşti dispus să sacrifici pentru împlinirea ei. Dan Siluan, "monahul întemniţat", unul dintre marii pictori de icoane de la sfîrşitul secolului XX, în cartea sa Hristos după gratii relatează cu simplitate şi sinceritate despre puterea transformatoare a rugăciunii. În mod misterios a avut puterea de a scoate la suprafaţă o pedagogie subtilă a rugăciunii care a lucrat asupra devenirii sale spirituale în paralel cu o pedagogie subtilă a icoanei.

În cartea transformării sale spirituale, Dan Siluan nu vă dă multe amănunte despre viaţa sa în libertate. Uciderea unui om în timpul atacului unei bănci îl va arunca în aripa de maximă securitate a închisorii din Rheinbach, Germania, pentru a-şi ispăşi condamnarea la închisoare pe viaţă. Zilele de detenţie îl determină să caute o preocupare. Providenţial, singura preocupare care i-a fost permisă a fost pictura, pentru care nu avea avea nici o înzestrare. Descoperă broşura Cum să pictăm icoane şi, în mod inexplicabil, în sufletul lui încolţeşte dorinţa de a picta icoane, dar încercările sale vor da rezultate deplorabile. Simte că lipseşte ceva esenţial, care să-l susţină în efortul lui. Dorind, citind, căutînd, descoperă o carte de specialitate din care află că zugrăvirea icoanelor este un act sacru care trebuie însoţit de rugăciune, umilinţă şi smerenie, exigenţe care îi repugnă, îl revoltă. A se ruga i se părea o capitulare umilitoare şi inutilă. „Îmi închipuiam că a ceda însemna a renunţa la mine însumi." Dorinţa de a picta icoane devine chinuitoare: „În mine lucra o putere căreia nu mă puteam împotrivi". Ea m-a făcut să-mi plec genunchii şi să mărturisesc atotputernicului Dumnezeu că ajunsesem la capătul puterilor mele. Numai El mai putea face ca eu să zugrăvesc icoane. Această capitulare era ca şi cum s-ar fi rupt un stăvilar… Dobîndisem o biruinţă asupra mea. Am îngenuncheat pentru prima oară pe podeaua celulei mele şi pentru prima oară în viaţă am simţit acea îngenunchere ca o cădere înaintea Creatorului meu. Am devenit conştient că Dumnezeu vrea de la mine aşteptări pe care trebuia să le împlinesc. Cu Dumnezeu nu te tîrguieşti, îmi era limpede…" Practica rugăciunii avea să ducă la o cotitură incredibilă în efortul său de a picta icoane. Rugăciunea zilnică avea să-i schimbe viaţa. Treptat lucrările lui devin tot mai reuşite, sfîrşind a se apropia tot mai mult de perfecţiune. Comoditatea, aprecierile celor din jur vor dezvolta mîndria care-i va şopti că practica rugăciunii nu este indispensabilă. În acest moment apar eşecuri inexplicabile. Se dezvoltă un joc subtil pe care îl va conştientiza de-a lungul acestui amestec de ratări şi realizări. „Am trăit experienţa faptului că Dumnezeu nu se lasă manipulat şi nu se lasă înhămat la dorinţele oamenilor. O icoană adevărată poate fi pictată numai într-o atmosferă de rugăciune." Dorinţa intensă de a deveni un adevărat iconar va determina din aproape în aproape o dezvoltare spirituală care îl va conduce spre noi schimbări interioare: „Viaţa mea suferise o schimbare. Eu, care îngrămădisem asupra mea o vinovăţie atît de mare, puteam păşi înaintea lui Dumnezeu cu certitudinea că nu mă va îndepărta. Dumnezeul iubirii devenise o realitate, viaţa mea a dobîndit un nou sens." Viaţa într-o închisoare de maximă siguranţă era presărată cu multe durităţi, spaime, controale agresive şi umilitoare. „Spaima s-a topit într-o încredere sporită în Dumnezeu, mă simţeam ocrotit şi adăpostit. Dumnezeu intrase în viaţa mea şi o schimbase din temelii... Dumnezeu este o iubire care ne poartă pe toţi oamenii. În faţa lucrării Sale nu poţi decît să te pleci cu smerenie." Schimbarea evidentă de atitudine şi comportament, preocuparea încununată de succes pentru desăvîrşirea icoanelor, a atras atenţia conducerii închisorii. I se permit diferite vizite, convorbiri şi corespondenţe cu pictorii de icoane, primirea de reviste de specialitate. În acest punct al evoluţiei sale spirituale, în cartea Pelerinul rus, descoperă rugăciunea inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.", rugăciune care-l va însoţi permanent în munca sa şi îl va conduce spre noi subtilităţi de înţelegere. „Mi-a devenit limpede că toată viaţa mea alergasem după idoli făcuţi de mine. Viaţa înseamnă mai mult decît goană după bunăstare, desfătare şi recunoaştere. Viaţa aşa cum este dusă în afara zidurilor închisorii, în aşa numita „libertate", nu este vrednică de acest cuvînt mare. Un lucru nou mi se părea de dorit: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele." Odată dusă la împlinire şi desăvîrşire dorinţa de a picta icoane, în sufletul său se dezvoltă dorinţa de a deveni monah şi nu i se pare întîmplător modul în care ajunge la această hotărîre. „Facem greşeala de a identifica schema noastră de gîndire cu gîndirea lui Dumnezeu. Pretindem că ştim lucrurile mai bine şi nu observăm de cîtă trufie ne facem vinovaţi. Dumnezeu conduce destinul nostru. Dumnezeu cere de la noi totul, ne cere în întregime, ceea ce la prima vedere pare să ne înspăimînte, dar în realitatea vieţii acest lucru eliberează un mare potenţial de energie şi încredere. Dumnezeu nu poate fi manipulat de scopurile noastre egoiste, nu este un service la care putem telefona la nevoie. A ne bizui pe Dumnezeu este cu siguranţă o aventură, dar spun din proprie experienţă, o aventură incredibilă care dă o configuraţie pozitivă întregii vieţi." În acest punct al transformării sale spirituale, va primi un nou impuls subtil prin descoperirea cărţii „Siluan Atonitul", care îl marchează profund. Descoperă similitudini cu destinul ţăranului rus devenit prin călugărire părintele Siluan. Recunoaşte în propria evoluţie oscilaţia între perioadele de mîndrie şi cădere în descurajare şi necredinţă, oscilaţia între presiunile subtile care îi înfrîng ego-ul şi momentele de smerenie, abandon şi acceptare. În închisoare va deveni călugăr, adoptînd numele de Siluan. Paralel cu perfecţionarea sa spirituală are loc perfecţionarea sa ca iconar. Prestigiul său de pictor de icoane depăşeşte zidurile închisorii. Picturile sale vor fi solicitate în marile expoziţii şi muzee din Germania şi Europa, unde i se permite să participe însoţit. „Zugrăvirea icoanelor îmi devenise la fel de importantă ca pîinea de fiecare zi. În temniţă am găsit calea care mi-a schimbat viaţa. Funcţia propriu-zisă a acestei instituţii şi-a pierdut pentru mine semnificaţia. Noi valori i-au luat locul, mi-au deschis ochii pentru esentialul vieţii… am învăţat să primesc ceea ce mi s-a dăruit în acest fel… tot ceea ce mi s-a dăruit mi-a devenit o comoară pe care o voi păzi cu grijă. În urma mea stă o cale care nu poate fi străbătută de mulţi oameni. Ea a fost cu putinţă fiindca m-am bizuit pe chemarea lui Dumnezeu. A fost nevoie de un drum lung pînă am înţeles că Dumnezeu iubeşte orice om în măsura în care acesta i se deschide fără rezerve. Un mistic spunea: „pentru a-şi atinge adevăratul ţel, omul trebuie să facă adeseori multe ocoluri. Eu a trebuit să fac un ocol extraordinar pînă să-mi descopăr calea."

Atunci cînd, în închisoarea din Rheinbach, va primi scrisoarea prin care i se cere aprobarea de traducere a cărţii sale Hristos după gratii în limba română, el va răspunde: „Tărăboiul făcut în presă la apariţia cărţii l-am simţit mai degrabă ca incomod. În fond, n-am ţinut niciodată să ies în evidenţă în public în calitate de autor. Calea mea duce spre linişte, ea trebuie să fie o cale a unei căinţe cu totul personale. Primul pas a fost făcut deja. Anul trecut am fost sfinţit eremit de către un abate olandez şi prin depunerea voturilor m-am legat de o comunitate monahală. Dacă e să fiu eliberat cîndva, acolo, în detaşare de tot şi de toate mă aşteaptă o formă de viaţă la care mă simt chemat…" (19 iunie 1999)