Cuvioasa Melania Romana

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

În Roma anului 409, o veste trăsnet zguduie societatea romană: cea mai bogată moştenitoare a imperiului, căsătorită cu unul dintre cei mai bogaţi patricieni, hotărăşte să-şi împartă averea săracilor şi să se retragă din viaţa socială.

Mediul o pregătise pe Melania să devină o doamnă în înalta societate. A trăit într-o perioadă în care crestinismul, rănit de sacrificiul şi sîngele miilor de martiri, îşi fixase rădăcinile în decadenta societate romană, pregătindu-i demolarea. La concretizarea ei interioară aveau să contribuie şi discuţiile dintre părinţi referitoare la bunica din partea tatălui, rămasă în istoria bisericii sub numele de Melania cea Bătrînă, care, după moartea soţului ei Valerius Maximus, prefect al Romei, avea să se retragă într-o mănăstire din Ţara Sfîntă.

La vîrsta de 14 ani, Melania va fi căsătorită cu varul ei, Valerius Pinianus, în vîrsta de 17 ani. Avea să-i facă soţului ei o propunere neaşteptată: "Dacă vrei să locuieşti împreună cu mine după legea înfrînării, te voi socoti domn şi stăpîn al vieţii mele... pun la picioarele tale toate averile mele, dar eliberează-mi trupul, astfel îmi voi împlini dorinţa mea după Dumnezeul meu." Surprinzător, tînărul soţ a fost de acord, dar doar după ce prin voia Domnului avea să aibă doi copii ca moştenitori ai uriaşei averi. A născut o fetiţă, după care în sufletul Melaniei renaşte dorinţa arzătoare de asceză. Relaţia cu soţul ei devine tot mai spirituală. Chemearea lui Dumnezeu se dezvoltă lent în sufletul omului, dar apare un semn, un moment decisiv, care dă o orientare clară. Primul semn a fost sosirea bunicii sale, Melania cea Bătrînă, care venise pentru rezolvarea unor probleme la Roma. Spectacolul sosirii fostei patriciene romane, cu trupul micşorat de asceze, dar strălucitoare prin spiritul ei, avea să şocheze grandoarea romană.

Deşi a continuat să ducă la suprafaţă viaţa unei tinere patriciene bogate, îmbrăcată în mătase şi purpură, pe dedesubt îmbrăca haina aspră a penitenţei. Respectînd înţelegerea cu soţul ei, va mai naşte un copil. Băieţelul a murit imediat după botez. Epuizată şi deznădăjduită, Melania cere soţului ei să-şi respecte promisiunea. În faţa altarului, vor jura votul castităţii. Erau liberi şi fericiţi că vor începe o viaţă profund spirituală, cînd un eveniment a pecetluit definitiv destinul lor. Fiica lor va muri pe neaşteptate. Din acest moment, Melania va renunţa total la viaţa de patriciană, dar se va trezi în faţa unei situaţii aparent fără ieşire: era sclava propriei averi. Legile Romei îi închideau pe cei doi tineri în propria avere, interzicîndu-le să o vîndă. Influenţat de intervenţii sus-puse şi de cadouri exorbitante, împăratul Honorius a aprobat prin decret ca imensa avere a familiei Valeri să fie vîndută cu ajutorul magistraţilor. Pe nenumăratele lor proprietăţi, împrăştiate în întregul Imperiu Roman, munceau 8000 de sclavi, aducîndu-le un venit anual de 12 milioane monede de aur. Cei 8000 de sclavi din fondul Imperiului Roman devin deodată oameni liberi, antrenînd grave probleme sociale. Însuşi Sfîntul Ioan Hrisostom a lăsat mărturie despre aceasta. După trei ani de vînzări erau încă foarte bogaţi. Toţi banii obţinuţi din vînzări au fost destinaţi săracilor, pustnicilor, construirii de biserici şi mănăstiri. Bisericile din Constantinopol şi din împrejurimi vor beneficia din plin de aceste daruri. În anul 417, după 13 ani de eforturi şi aşteptări, Melania a reuşit să scape de imensa avere. Biograful va spune: "A arătat chiar prin faptele ei că partea femeiasca nu e cu nimic mai prejos în ce priveşte virtutea după Dumnezeu, părţii bărbăteşti."

După multe peregrinări prin oraşele din nordul Africii, prin pustiul Egiptului, împînzit de sihaştri, dorinţa de singurătate devine foarte puternică. S-a retras într-o chilie pe Muntele Măslinilor, unde şi-a continuat rugăciunile, studiul textelor religioase, asceza. Nici în timpul nopţii nu-şi dezbrăca hainele aspre din piele de capră. A urmat exemplul pustnicelor ce trăiau zăvorîte. Fiind o personalitate cunoscută a epocii ei, pentru a stăvili impulsul celor ce doreau să o cunoască sau să îi vorbească, a stabilit un program de vizite. Singurul motiv al acestei severităţi era iubirea arzătoare de Dumnezeu. Singurul martor şi ajutor în recluziunea ei a fost mama ei, dar în anul 431 aceasta moare. Durerea cauzată de moartea mamei o face să înţeleagă că, aşa cum ea a fost sprijinită şi ajutată în viaţa duhovnicească, trebuie ca la rîndul ei să ajute alte suflete pe calea mîntuirii.

Va construi o mănăstire de călugăriţe care în final va ajunge la 90 de suflete. După întemeierea acestei mănăstiri, va muri soţul ei, retras şi el între monahii de pe Muntele Măslinilor. Cu ajutorul unor donaţii va întemeia în memoria lui o mănăstire de călugări, pe locul grotei în care Iisus prevestise apostolilor sfîrşitul lumii. Pentru a îndemna la ascultare tinerele călugăriţe, Melania le amintea mereu: "Ascultarea, aceasta este să faci ceea ce nu vrei şi să te sileşti pe tine însăţi pentru Cel ce a spus: «Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce se silesc o răpesc pe ea»."

Pentru a îndemna la răbdare, le repeta un exemplu dat de Sfîntul Antonie cel Mare:

"La un bătrîn sfînt a venit cineva pentru a fi învăţat.
- Poţi să asculţi de mine în toate pentru Dumnezeu ?
- Voi face tot ce vei porunci.
- Ia acest bici şi bate statuia aceea.
După un timp sfîntul bătrîn întreabă:
- A spus ceva statuia aceea?
- Nicidecum.
- Dacă poţi să faci ca statuia aceea, fiind ocărît şi neocărînd la rîndul tău, fiind lovit şi nerăspunzînd, poţi să te mîntuieşti şi să rămîi cu mine."

Pentru a îndemna la post, Melania nu avea nevoie de cuvinte. Propria ei viaţă era cel mai bun exemplu de înfrînare. Mînca doar o dată pe săptămînă. Faima sfinţeniei care o înconjura nu-i mai permitea să trăiască în linişte. S-a răspîndit vestea că are darul vindecării bolilor. Faima minunii este primejdioasă, deoarece poate provoca gînduri de mîndrie. Dacă o soră îi cerea iertare, spunea: "Ştie Domnul că, nevrednică fiind, nu mă judec a fi mai bună nici măcar faţă de o femeie din lume, dar cred că vrăjmaşul nu mă va putea învinui în ziua judecăţii că m-am culcat avînd întristare împotriva cuiva." Mai avea de făcut o încercare: sfintelor li se pare că viaţa pe acest pămînt durează prea mult şi drumul spre întîlnirea cu Iisus este prea lung.

În învăţăturile ei punea un accent deosebit pe păstrarea purităţii sufletului şi trupului. Întotdeauna găsea cele mai potrivite exemple pentru a îndemna spre o viaţă duhovnicească: "Iată ce vreau să vă spun: noi postim, iar altul nu mănîncă deloc; noi priveghem, dar altul nu doarme. Să urîm aşadar trufia pentru că prin ea a căzut acela din ceruri şi prin ea vrea să ne tragă şi pe noi împreună cu el. Să fugim de slava deşartă care este trecătoare ca floarea cîmpului, iar înainte de toate să păzim neclintit sfînta credinţă ortodoxă, căci aceasta este talpa şi temelia întregii noastre vieţi în Domnul."

Există puţini sfinţi în istoria creştinismului care să fi renunţat la atît de multe, aşa cum a făcut-o Melania. În anul 439, de sărbătoarea naşterii Domnului, va pleca la Betleem pentru a participa la slujbe. La întoarcere va spune verişoarei sale Paula, călugăriţă în mănăstirea ei. "Roagă-te pentru mine, căci de acum vei prăznui singură Naşterea Domnului, căci sfîrşitul vieţii mele în trup se împlineşte peste puţin timp." Simţindu-şi aproape sfîrşitul, a lăsat un îndemn testament: "Rîvniţi rogu-vă ca, după ieşirea mea, să săvîrşiţi cu frică şi trezie canonul, fiindcă stă scris: «Blestemat cel ce face lucrul Domnului cu nepăsare... Dumnezeu este pururea şi umple toate astea împreună cu voi şi cunoaşte adîncurile fiecărei inimi.»" După aceste cuvinte, surorile au înţeles că lucrurile sînt serioase şi s-au tulburat. Vestea că Melania trage să moară s-a răspîndit în oraş. Lumea s-a adunat la poarta mănăstirii voind s-o vadă sau să-i vorbească. Cînd episcopul însoţit de călugări a ajuns lîngă patul ei de suferinţă, i-a răspuns cu vorbele lui Ioan: "Cum i-a plăcut Domnului, aşa să se facă." Chipul i s-a luminat de o mare bucurie şi şi-a dat duhul. Biograful notează: "De aceea puterile potrivnice n-au tulburat-o, căci n-au găsit în ea nimic din cele ale lor, iar sfinţii îngeri au primit-o căci ea imitase în trup stricăcios nepătimirea lor."

Mănăstirile Melaniei au dispărut în anul 614 cînd armatele persane au devastat Ierusalimul. Drumul ei spiritual a avut ca fundal prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, dezbinarea bisericilor, controversele religioase, confruntările ideologice. Contemporană cu mulţi dintre Sfinţii Părinţi, prin exemplul renunţării lor radicale la bogăţiile şi deşertăciunile lumii ei au devenit învăţători şi călăuzitori ai noii societăţi care urma să se nască.

Dacă Francisc d'Assisi a arătat drumul ceresc unei lumi devenite bogate şi mulţumite de sine, mărturia Melaniei a aruncat raze de mîngîiere duhovnicească asupra unei societăţi pornite pe panta pierderii bogăţiilor. Roma, unde a trăit ca patriciană, a uitat-o. În Răsărit, numele Melaniei este amintit cu veneraţie ca o mărturie că iubirea arzătoare pentru Iisus învinge răul în vremuri nesigure şi tulburi, cînd luptele dogmatice declanşează patimi şi violenţe de nedescris.

Pe 31 decembrie, biserica ortodoxă o serbează pe Cuvioasa Melania Romana, supranumită şi Binefăcătoarea. În Cîntarea a 4-a a acestei zile se aminteşte: "Bogăţia milostivirii tale s-a făcut ca un rîu mare, pururea lăudat, adăpînd nevoile tuturor săracilor, spălînd întinăciunea sărăciei şi mijlocindu-ţi în ceruri bogăţie de nerisipit, care nu se deşartă."