Odă în metru antic

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci şi ca un foarte profund filosof şi chiar ca om militant pentru binele întregului popor. Era de o vitalitate debordantă. Clocotul vieţii din sufletul lui, cu siguranţă l-a condus adeseori în cerurile suprafireşti ale Spiritului. Marii eliberaţi spiritual ştiu că este mult mai înţelept să-ţi inducă prin mijloace specifice o stare sufletească adecvată unei percepţii directe a realităţii, decît să descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepem. Astfel, descrierea marilor taine este una dintre cele mai mari provocări. Doar sfinţii şi poeţii extrem de talentaţi mai reuşesc să ne traducă cît de cît pe înţelesul nostru cîte ceva din tăriile Spiritului.

Poezia „Odă - în metru antic" este remarcabilă datorită faptului că ea conţine o cheie fundamentală, care atunci cînd ajunge să fie descoperită ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realităţii pe care doreşte să ne-o transmită poetul. În lipsa acestei chei, pe care o vom prezenta în continuare, realitatea de dincolo de înţelesul obişnuit al cuvintelor rămîne învăluită în lumina sa tainică, iar noi vom înţelege doar aşa-zisa sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuşi simţită datorită vitalităţii extraordinare a versurilor şi prin invitaţia de a medita profund asupra morţii.

Dacă ţinem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia indiană, vom înţelege cu uşurinţă jocul plin de înţelepciune al geniului viu.

Primul vers este ca o lovitură de gong cosmic, ca un ţipăt sfîşietor, penetrant şi zguduitor. Nimic nu rămîne neclintit atunci cînd un asemenea sunet se naşte în sufletul viu al oricărui om, dar cu atît mai mult este devastatoare acţiunea lui atunci cînd el se naşte în sufletul unui vizionar, în sufletul unui poet genial. „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată". În acest vers, cele două perspective ale poeziei, ezo- şi exoteric, sînt pe picior de egalitate. Atît omul obişnuit care filozofează în mod absurd şi clovnesc asupra morţii, cît şi misticul sau iniţiatul, sînt profund impresionaţi în faţa unei declaraţii atît de neaşteptate şi totuşi atît de reale. Cînd citeşti sau asculţi acest prim vers ştii sigur că poetul a învăţat să moară. Ai senzaţia clară că el chiar a murit de mai multe ori pînă acum, ştiind bine ceea ce vrea să spună şi parcă ar vrea să ne arate şi nouă cum să murim şi totuşi să rămînem vii. Absurdul acestei intenţii şochează, opreşte inima şi mintea, suspendă timpul şi spaţiul. Comentatorii profani ai acestui text recunosc că nu pot să-l înţeleagă. Ei chiar au ajuns să spună, bazîndu-se pe variantele anterioare ale acestui poem, că Eminescu ar fi ajuns la această formulare doar pentru a evita un fel de repetiţie. În penultima variantă a acestei ode, primul vers era: „Nu credeam că pot ca să mor vreodată", iar comentatorii profesionişti spun că Eminescu a ajuns la ultima variantă „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" fiind nemulţumit de prezenţa succesivă a două conjuncţii subordonatoare.

Iniţiatul rămîne calm, cuprins doar de o emoţie copleşitoare şi liniştită atunci cînd se întîlneşte cu măreţia şi misterul acestui vers genial „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată". La fel ca şi poetul, el nu doreşte altceva decît să moară. Orice aspirant la spiritualitate nu învaţă altceva decît să moară. Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafaţă permite naşterea Eu-lui sau a spiritului în om. Un proverb japonez spune: "cine moare înainte de a muri, nu mai moare atunci cînd moare!" Adică, cine reuşeşte să ajungă la moartea ego-ului înainte de a-i muri trupul, va deveni nemuritor prin naşterea în spirit. Un om care s-a născut în spirit, cel de două ori născut, nu mai moare atunci cînd moare, tot aşa cum un om obişnuit rămîne identic cu sine însuşi chiar şi după ce se dezbracă de haine. Deci, toate căile spirituale nu ne învaţă altceva decît să murim, să ucidem ego-ul pentru ca sufletul să se trezească la viaţă. Astfel, eu cred că atunci cînd Mihai Eminescu spunea „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" el nu face altceva decît să se transpună în ipostaza unui practicant spiritual sau mai exact a unui om care a parcurs o Cale. Nu este cazul să credem că Eminescu ar fi urmat vreo Cale spirituală sub egida vreunei şcoli iniţiatice, dar cu siguranţă sufletului său i s-a revelat taina morţii ego-ului sau, altfel spus, calea de a renaşte în spirit.

„Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi..." este al doilea vers care poate fi înţeles din perspectiva ambelor puncte de vedere. Pe de o parte el se referă la acea senzaţie de nemurire pe care o are omul tînăr şi sănătos, care se gîndeşte la mii şi mii de proiecte, care visează să-l prindă pe Dumnezeu de picior şi să-l coboare în mijlocul lumii, iar pe de altă parte se referă la spiritul din fiecare om, care este „pururi tînăr", adică nemuritor, neschimbat, nesupus transformărilor de orice tip. Mantaua în care este înfăşurat spiritul nu este altceva decît corpul de carne. Mantaua poate fi şi voalul iluziei, maya din filozofia indiană, cea care dă naştere ego-ului. Cînd eşti tînăr, moartea îţi pare atît de departe încît îţi este imposibil să te gîndeşti cu adevărat la ea. Însă pentru un spirit viu, plin de vitalitate, viaţa clădită pe eşafodajul instinctelor primare devine derizorie şi chiar insuportabilă. Şi atunci „ochii mei înălţam visători la steaua singurătăţii". Prin „singurătate" este desemnată aici Unitatea sau Dumnezeu cel cu adevărat cuprins de o eternă şi tainică singurătate. Cu ochii aţintiţi asupra lui Dumnezeu, înfăşurat în iluzie, dar pururi tînăr, adică plin de viaţă, aşa începe marele drum al artei de a muri. Mai întîi i-a apărut în cale suferinţa, însă o suferinţă „dureros de dulce". Este o suferinţă asemănătoare cu aceea pe care o resimte orice femeie cînd naşte; este o suferinţă care are o finalitate glorioasă şi asta o face să fie atît de dulce. Mulţi se retrag din faţa suferinţei, mai ales atunci cînd nimic din dulceaţa de dincolo de ea nu se simte încă. Însă poetul sau cel care a fost atins de revelaţia de dincolo de iluzie măcar pentru o clipă, nu se mai poate mulţumi cu fericirea pe care o resimte un animal sănătos şi sătul. Spiritul înflăcărat al poetului îi dă cutezanţa necesară să se afunde în suferinţă, îi dă puterea de a o transforma în dulceaţă, pentru că el ştie în acel moment că nu mai există cale de întoarcere, aşa cum nu mai există cale de întoarcere pentru copilul care a început să iasă din pîntecele mamei sale. În această fază sîntem încă foarte umani. Nu avem încă nici o certitudine a ceea ce vom întîlni dincolo, ci doar intuiţii care adeseori suportă destul de greu atacul îndoielilor. Simţim că murim. Ego-ul suferă din ce în ce mai mult. Este firesc să fie aşa, pentru că face parte din natura lui să resimtă dispariţia sa ca pe o profundă suferinţă. Dar cum să-i mai reziste unui suflet îndrăgostit de infinit? Însăşi moartea devine plină de voluptate, o voluptate de care nu te mai saturi şi din care continui să guşti cu toate că asta te face să simţi că mori.

Orice om care a ajuns să guste măcar odata din voluptatea tainică a infinitului simte că este inutil să mai trăiască în limitele strîmte ale cărnii. Este chiar absurd să vrei să te întorci în limitele unei simţiri banale pentru că nu mai există cale de întoarcere. Nu vei mai fi niciodată mulţumit de nimic, de nici o bucurie, de nici o plăcere nu vei mai putea să fii satisfăcut pe deplin odată ce te-ai înfruptat din beatitudinea Singurătăţii. Asupra acestui lucru ne atrage atenţia poetul în strofa a treia. El face trimitere la unele personaje mitologice care la rîndul lor au murit pentru a deveni nemuritori.

În această fază a transformării, cînd ego-ul şi Eu-l sînt oarecum la egalitate, există o ambivalenţă a sufletului. Devenim conştienţi, după cum ne spune poetul, de faptul că propriile vise sau aspiraţii ne pot aduce în faţa morţii. Există şi vaiet dacă privim cu ochii ego-ului. Acesta înţelege acum că ceea ce i-a adus suferinţa este propriul său vis, din perioada în care privea la steaua Singurătăţii. Însă dacă Eu-l se menţine destul de puternic fricile ego-ului se estompează. Oricum există o perioadă plină de îndoieli. Chiar dacă ştie, din exemplele atîtor altor oameni care au trecut prin această renaştere, că nemurirea şi fericirea supremă există, poetul se întreabă totuşi „pot să mai re-nviu luminos din el ca /Pasărea Phoenix?" Dacă răspunsul este cît de cît afirmativ, zorii speranţei ne luminează calea şi atunci spunem „piară-mi ochii tulburători din cale. /Vino iar în sîn, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine /Mie redă-mă!"

Poetul renunţă, printr-un ultim gest, la lumea iluzorie a formelor, la toate senzaţiile ei înşelătoare. El pare a fi copleşit de tristeţe, nu-şi mai doreşte nimic şi vrea să rămînă liniştit în singura certitudine dată de sentimentul propriei sale existenţe. El ajunge să-şi renege ochii care cîndva priveau visători la steaua singurătăţii. Din punct de vedere iniţiatic se ştie că, înainte de a obţine eliberarea spirituală ultimă, trebuie să renunţi chiar şi la dorinţa de a obţine această eliberare sau comuniune cu Dumnezeu. Devenind fără nici o dorinţă, nu mai există nici un suport pentru ego şi atunci, din individualitatea care erai, supusă limitărilor de timp, spaţiu, cunoaştere ş.a.m.d., te contopeşti cu însăşi steaua Singurătăţii. Aici nu există loc de doi. Există doar unul şi trebuie să devii una cu Unul, şi astfel ochii trebuie să piară pentru că nu mai are cine să privească şi nici obiectul care să fie privit nu mai există. Acesta este ultimul stadiu în practica meditaţiei, cînd cele trei aspecte: subiectul cunoscător, obiectul de cunoscut şi cunoaşterea se contopesc într-o unică realitate.

Prin cuvintele „pe mine /Mie redă-mă" Mihai Eminescu face referire la o altă idee foarte complexă din filosofia indiană. Tot ceea ce există provine din Dumnezeu şi întreaga Creaţie nu este altceva decît un joc al Său. Dumnezeu se întrupează şi apoi se joacă evoluînd pentru a se recontopi cu Sine. Această interpretare este cu atît mai clară cu cît poetul a aranjat cuvintele astfel încît Mie să fie scris cu literă mare.

În încheiere nu-mi rămîne altceva de făcut decît să vă invit să „muriţi"!