Atingerea

Veronica Dogărescu

Toate articolele scrise de Veronica Dogărescu

„Nu atinge!” această interdicţie apare în viaţa copilului încă din momentul în care el începe să întindă mîna spre diverse obiecte pentru a le apuca. Motivele sînt diverse: este fragil, murdar, este o prostie însă cu toate acestea numai atingînd obiectele din mediul în care se află poate învăţa puiul de om să cunoască acel mediu. Dintre toate organele de simţ pielea este cea mai în măsură să servească drept instrument de cunoaştere încă de la naştere. Este primul nostru mod de comunicare şi cel mai eficace dintre sistemele noastre de apărare.

Chiar înainte de a împlini 8 săptămîni embrionul care nu are decît 3 centimetri lungime este capabil să reacţioneze la o stimulare tactilă. În timpul gestaţiei viitorul copil este mereu atins şi legănat datorită mişcărilor mamei sale. Pielea, pe măsură ce se dezvoltă, se îmbogăţeşte datorită noilor şi variatelor senzaţii care apar mereu.

Simţul tactil este la fel ca şi celelalte simţuri – dacă nu este stimulat se atrofiază. În zilele noastre din ce în ce mai puţin atingem, din ce în ce mai puţin sîntem atinşi, din ce în ce mai puţin resimţim senzaţii tactile. În societatea actuală atingerea este rezervată numai pentru domenii foarte restrînse: atingerea erotică, cea dintre mamă şi copil, faţă de cei în vîrstă uneori. Dar numai în situaţii excepţionale un adult va lua în braţe un alt adult, cum ar fi o mare bucurie sau o dramă sfîşietoare. În restul timpului sînt numai două mîini care se strîng, doi obraji care se ating în treacăt. Astfel, puţin cîte puţin, de-a lungul anilor, sensibilitatea noastră tactilă se diminuează aproape de tot.

Putem, fără încetare, să ne tăiem vorba unul altuia, dar trebuie să ne cerem scuze la masă dacă am atins vecinul.

Atingerea este o necesitate vitală de acelaşi ordin ca şi a mînca, a respira, a bea, a dormi. Atingerea este atît contact nemjlocit cu mediul înconjurător cît şi mijloc de cunoaştere de sine, atingerea ne revelează aşa cum sîntem de fapt.

Pentru că atingerile au loc mai mereu într-un cadru intim ne face totodată vulnerabili şi puternici. Căldura atingerii este adesea mai eficace decît cuvintele.

Pielea este unul dintre cele mai fascinante mistere ale corpului nostru. La adult pielea are o suprafaţă de cca. 2 m2 şi reprezintă 20% din greutatea corpului. Ea are multiple funcţiuni: sub acţiunea razelor solare se sintetizează vitamina D, participă la eliminarea toxinelor, reglează temperatura corpului, ş.a.

A atinge pielea înseamnă deci a stimula toate aceste activităţi. Pielea este totodată o formidabilă reţea de informare care ţine creierul la curent cu modificările de mediu, ea conţinînd peste 700.000 de terminaţii nervoase.

Un om poate trăi orb, surd, total lipsit de capacitatea de a sesiza gusturile şi mirosurile dar el nu ar putea trăi fără o bună desfăşurare a funcţiilor pielii.

Să luăm în considerare o scenă obişnuită: un copil cade şi se loveşte. El plîngînd aleargă la mama sa. Aceasta îl ia în braţe, îl mîngîie uşor pe locul lovit. Copilaşul se potoleşte ca prin farmec. Gestul instinctiv al mamei nu are numai un efect psihic. În zilele noastre se ştie faptul că a freca pielea într-un loc lovit provoacă o reacţie de endorfine – hormoni naturali care calmează durerea. Celulele copilaşului au transmis către creier mai întîi mesajul de durere, apoi mesajul terapeutic.

Prin urmare, sfera de acţiune a atingerii este inimaginabil de vastă. Astfel, atingerea este: terapeutică, relaţională, emoţională, senzuală, sexuală.

Este momentul să fie recunoscute adevăratele valori ale atingerii, care fac din simţul tactil primul simţ angajat în comunicarea interumană şi în asigurarea armoniei interioare. Este evident faptul că majoritatea oamenilor suferă de un rău invizibil şi dificil de mărturisit: lipsa mîngîierilor, a contactelor corporale pline de afecţiune şi tandreţe.

Mijloacele moderne de comunicare nu rezolvă această problemă, ele elimină distanţa dintre interlocutori fără însă a-i apropia, lucru absolut necesar pentru un contact tactil.

Cercetările efectuate asupra animalelor au arătat importanţa atingerii şi influenţa sa asupra puilor. S-a constatat că toaleta făcută puilor la naştere nu este o banală operaţie ci o stimulare absolut necesară pentru punerea în funcţiune a sistemului respirator, genital, digestiv. Dacă mama nu realizează această stimulare aceste funcţii se dezvoltă mai greu.

De la mamifere la om nu este decît un singur pas. Contracţiile uterine care masează copilul ore în şir de-a lungul sarcinii au acelaşi rol în cazul omului. Trebuie subliniat că naşterea umană durează mult mai mult ca la animale.

S-a constatat că la copiii născuţi prin cezariană, înaintea începerii travaliului, au avut mai multe probleme respiratorii, digestive şi neurogenitale decît media.

Dincolo de această abordare fizică putem adăuga faptul că pielea posedă o dimensiune subtilă, simbolică. În limba ebraică cuvîntul piele înseamnă „nu încă lumină”; pielea este limitatoarea corpului fizic, domeniul de interacţiune dintre acesta şi copurile subtile ale fiinţei umane. După cît de sensibilă este pielea ea poate constitui o punte sau o barieră între fiinţă şi mediul respectiv.

Iată-ne în faţa unei probleme. Trebuie să învăţăm să atingem cu spontaneitate. Este nevoie să acceptăm să fim atinşi fără ca acest contact să ni se pară o agresiune. Trebuie să învăţăm să simţim cu pielea fiinţele şi lucrurile, evenimentele şi locurile. Există o mie şi una de modalităţi de a alina prin atingere.

Avem fiecare ceva de cîştigat din aceasta.