Sfînta Tereza din Lisieux

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Aloisiu Iosef Stanislav Martin şi Zelia Guèrin, viitorii părinţi ai celei ce avea să devină Sfînta Tereza a Pruncului Iisus doriseră din copilărie să-şi dedice viaţa doar slujirii lui Dumnezeu, dar intrarea la mănăstire le fu zădărnicită. Ca un act de consolare şi sacrificiu, tînăra Zelia îşi va consacra toţi copiii lui Dumnezeu: "Dumnezeul meu, te rog să-mi dai mulţi copii care să-ţi fie toţi sfinţiţi Ţie", ofrandă pe care Dumnezeu o va accepta: patru copii vor muri, cinci vor intra în mănăstire. Maria Francesca Tereza Martin, al nouălea copil şi ultimul, s-a născut la 2 ianuarie 1873.

Este un copil precoce, voluntar şi încăpăţînat. Toţi copiii sînt crescuţi în respectul practicilor religioase şi al iubirii de Dumnezeu. Pentru a-i place lui Dumnezeu, la patru ani Tereza va lua hotărîrea de a-şi supune caracterul voluntar: să fie umilă, să nu se plîngă de nedreptăţi, să tacă decît să se apere.

Un mic episod din copilărie va scoate în evidenţă trăsătura ei de caracter definitorie "totul sau nimic". Sora ei Leonia oferă copiilor un coşuleţ cu jucării, spunînd: "Alegeţi-vă!". Tereza luă coşuleţul spunînd: "Eu aleg totul!". În autobiografia ei, "Istoria unui suflet", va scrie: "Actul acesta din copilărie a fost oarecum rezumatul întregii mele vieţi. Eu nu vreau să fiu sfîntă pe jumătate, eu aleg tot ce vrei Tu." Cînd avea patru ani şi jumătate moare mama ei, ceea ce o marchează definitiv. Destinul ei încolţeşte în primele jocuri: se joacă de-a mănăstirea, construieşte altare în tăcere şi rugăciune, mărturiseşte surorii Pauline că vrea să se retragă într-un pustiu. Hotărîrea Paulinei de a se retrage în Mănăstirea Carmel din Lisieux "a fost ca o sabie care mi-a străpuns inima… Am înţeles ce este viaţa, este numai tristeţe, suferinţă şi despărţiri continue… Simţeam că acest Carmel este pustiul unde bunul Dumnezeu vroia să mă ascundă… Voiam să intru în mănăstire pentru Iisus." O boală misterioasă o copleşeşte: dureri crunte de cap, halucinaţii înspăimîntătoare. În timpul unei crize violente Tereza imploră ajutorul Sfintei Fecioare Maria. Şi în clipa aceea statuia Fecioarei din cameră "se însufleţeşte, faţa sa iradia o bunătate şi o gingăşie nespuse, dar ceea ce mă străbătu pînă în adîncul sufletului, fu surîsul său încîntător… Toate durerile au dispărut, Fecioara Maria a venit către mine, mi-a surîs."

Una cîte una, surorile o vor părăsi, intrînd în mănăstire. Dorinţa ei de a se retrage în acel pustiu la care visa în copilărie devine de neînvins. Avea cincisprezece ani. Vîrsta minimă de acceptare în mănăstire era douăzecişiunu de ani, dar Tereza nu se descurajează.Trăsătura ei caracteristică de a se autodepăşi continuu va determina să facă demersuri pînă la Papa Leo al XIII-lea şi în cele din urmă i se aprobă intrarea ca novice în Mănăstirea Carmel din Lisieux. În ziua ceremoniei de înveşmîntare ca novice, dori ca întreaga natură să participe la această nuntă mistică, înveşmîntîndu-se în alb. Deşi era o zi primăvăratică, spre uimirea tuturor, în timpul slujbei începu să ningă, zăpada acoperind totul. O iubire arzătoare pentru Iisus o copleşeşte peste orice limită suportabilă: "Te iubesc şi mă dăruiesc ţie pentru totdeauna."

Condiţiile de existenţă în mănăstire erau foarte dure: un pat într-o celulă neîncălzită niciodată, două mese fără carne zilnic, şase ore de rugăciune, cinci ore de muncă, reculegere, tăcere…

În copilărie luase hotărîrea de a nu se plînge de nimic, de a nu se dezvinovăţi, de a accepta orice umilinţă în tăcere. Viaţa în mănăstire îi va încerca nemilos aceste hotărîri. Acceptarea în tăcere a oricăror privaţiuni şi umilinţe va atrage atenţia maicilor.

"- Copila mea, mi se pare că nu prea ai ce spune superioarei.

- De ce credeţi asta maică?

- Pentru că sufletul dumitale este extrem de simplu, căci cu cît se apropie cineva de Dumnezeu, cu atît se simplifică mai mult".

Avea şaisprezece ani cînd mărturiseşte: "Doresc să fiu uitată şi nu numai de creaturi, ci şi de mine însămi, aş vrea să fiu redusă la neant, să nu doresc nimic. Nu caut decît gloria lui Iisus al meu."

În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1890, va fi copleşită de o pace beatifică. Într-un gest de o sinceritate şi o candoare impresionante, scrise un bilet pe care îl puse pe inimă: "Iisuse, dumnezeiescul meu mire, fă să nu caut şi să nu găsesc niciodată decît pe Tine singur. Nici un lucru de pe Pamînt să nu-mi tulbure pacea. Cer de la Tine pacea şi mai presus de toate iubirea fără margini. Iisuse, fă-mă să mor pentru tine martiră. Mă ofer ţie să împlineşti voinţa Ta sfîntă în mine."

Iarna anului 1890-1891 a fost foarte rece. "Era atît de frig în celulă încît credeam că mor", dar va continua să trăiască şi să dovedească iubirea nebună pentru Iisus prin diverse acte de sacrificiu cu umilinţă şi blîndă acceptare. În iubirea lui Iisus, a jertfei de sine, a smereniei şi umilinţei, stă sfinţenia sufletului ei. După treia ani în mănăstire apar primele semne de boală. Simte că sănătatea ei se degradează. Începe să-şi pună întrebări: a suferit mult, a luptat mult, se simte un fir de nisip în comparaţie cu marii sfinţi. Nu a crescut spiritual în aceşti ani. Dar nu se descurajează. Caută alte posibilităţi de creştere spirituală, se roagă, meditează şi descoperă calea: în Isaia 66-12, citeşte: "Dacă cineva este de tot mic să vină la Mine." "Simţeam că am găsit ceea ce am căutat, dar voiam să ştiu ce va face cu acest "de tot mic"" şi tot în Isaia 66-13 află răspunsul: "Cum îşi dezmiardă o mamă copilul, aşa vă voi mîngîia eu pe voi. Vă voi purta la sînul meu şi vă voi alinta pe genunchii mei." Înţelege că "nu este nevoie să cresc, ci din contră, să rămîn mică." Era sfîrşitul anului 1894. Această înţelegere reprezintă pentru Tereza o descoperire salvatoare în mijlocul unor dureroase căutări spirituale. A fi mic în faţa ta şi a celorlalţi nu este uşor de trăit. Pe aceasta "cale mică" sora Tereza va experimenta cu o abandonare şi o iubire totală încrederea, sacrificiul şi dragostea în fiecare clipă a vieţii ei. Totul se va schimba în viaţa ei. "Cel atotputernic mi-a făcut lucruri mari, iar cel mai mare este de a-mi fi arătat micimea şi neputinţa mea de a face cel mai mic bine fără El."

Tot ce a suferit, tot ce i s-a părut dramatic, vede acum prin lumina îndurării divine. "Ce fericire a iubi pe Cel care ne-a iubit la nebunie şi a trecut nebun în ochii lumii!" În timpul unei slujbe religioase are o intuiţie: trebuie să se ofere victimă de ispăşire a iubirii necondiţionate şi milostive a lui Iisus. "Mă ofer victimă de jertfă dragostei tale milostive… Aş dori, Preaiubitul meu, ca fiecare bătaie de inimă să reînnoiască această ofrandă pînă cînd umbrele se vor depărta şi voi putea să-ţi spun dragostea mea în faţă. A iubi este a dărui totul, a te dărui pe sine." Cîteva zile mai tîrziu, Tereza simte o iubire atît de mare, încît crede că va lua foc. "Dacă dura mai mult aş fi murit", dar această trăire este un semn că sacrificiul ei a fost acceptat.

Curînd o copleşeşte strivitor o mare secetă sufletească. "Iisus permise să-mi fie sufletul cuprins de cel mai adînc întuneric. Trebuie să călătorească cineva prin tunelul acesta întunecos pentru a-i înţelege întunericul… Nu aceasta este patria mea. Împăratul patriei cu soare strălucitor a stat 33 de ani în ţara întunericului şi întunericul nu a înţeles că El era lumina lumii." Îşi impune noi renunţări, asceze şi abandonări, dar de acum, pentru ea va începe drumul cumplit al crucii. În postul Paştelui, în noaptea de 3 aprilie 1896 are prima hemoptizie. Va constata fericită "Mirele meu nu este departe. Cum să-mi fie frică de Acela căruia îi dăruisem totul!? Speranţa de a merge la cer îmi dădea un avînt de bucurie." Boala avansează rapid, dar bucuria ei este nealterată. Sugestii malefice încep să-i chinuie sufletul. I se pare că a pierdut orice credinţă. Voci oribile îi şoptesc că iubirea ei este o iluzie. Nu mai are nici o certitudine, decît aceea că va muri. În cei opt ani de mănăstire luptase deseori cu această ariditate şi împietrire sufletească, dar niciodată atît de chinuitor. În 1897 Tereza are 24 de ani. Încercările împotriva credinţei şi iubirii divine sînt dese şi descurajante. Este obosită. Tuşeşte des, hemoptiziile se repetă. Va fi eliberată de toate sarcinile şi obligaţiile. Sufletul îi este chinuit de sentimentul propriei păcătoşenii. Diagnosticul este sumbru. Boala a invadat tot organismul. Este epuizată, căci respiră doar cu jumătatea de plămîn rămasă, dar atitudinea ei este incredibilă pentru toţi: este plină de pace, zîmbitoare şi amabilă. Una din surori o întreabă:

"- Ce aţi făcut pentru a ajunge la o astfel de pace?

- M-am uitat pe mine şi am căutat să nu mă regăsesc în nimic şi niciodată. Eu nu mor, ci intru în viaţă… Misiunea mea începe, misiunea de a face să fie iubit Dumnezeu aşa cum Îl iubesc eu. Eu nu mă voi odihni pînă la capătul lumii, însă cînd îngerul va zice "Timpul nu mai este atunci mă voi odihni şi mă voi bucura…".

Şi părintele confesor o întreabă:

"- Eşti resemnată că mori?

- O, părinte, eu cred că nu este nevoie de resemnare decît ca să trăieşti, simt doar bucurie că mor. Va fi o agonie pură. Nici un amestec de mîngîiere. Aerul de pe pămînt îmi lipseşte, cînd îl voi avea pe cel din cer? Tot ce am scris despre dorul meu de suferinţă este adevărat. Nu-mi pare rău că m-am abandonat în braţele iubirii. Dacă aţi şti ce înseamnă să te sufoci!... Dumnezeul meu, ai milă…"

Miercuri, 29 septembrie 1897 spre seară, epuizată, întreabă o măicuţă:

"- Maică, aceasta este agonie?

- Da, copila mea, dar poate Iisus voieşte să ţi-o mai prelungească.

- Ei bine, haidem… Nu vreau să sufăr cu nimic mai puţin… Eu Îl iubesc… Dumnezeul meu, eu Te iubesc…"

Au fost ultimele ei cuvinte, în care asemenea lui Iisus, suferinţa cea mai cumplită se sublimează în desăvîrşirea iubirii divine. A iubit abandonul propriei voinţe în faţa voinţei divine, a iubit sacrificiul de sine, a iubit suferinţa sub toate formele ca un fel de comprimare şi scurtare a timpului care o despărţea de întîlnirea cerească a divinului Iisus. Curînd după moarte Tereza din Lisieux, devenita Tereza a pruncului Iisus a devenit cunoscută în întreaga lume ţinîndu-şi promisiunea făcută în timpul vieţii: "Dumnezeu îmi va împlini toate dorinţele în cer, pentru că eu nu i-am refuzat nimic aici pe pămînt. Îmi voi petrece timpul în cer făcînd bine pe Pamînt pînă la sfîrşitul lumii. După moartea mea voi face să cadă o ploaie de roze.

Minunile ei vor începe să curgă asemenea unei "ploi de roze".

Maica superioară a Mănăstirii din Gallipoli era întristată de sărăcia şi foametea din mănăstire. În noaptea de 16 ianuarie 1910 simte o mînă care o acoperă şi o voce îi spune: "Ascultă, bunul Dumnezeu se serveşte de locuitorii din cer şi de cei de pe pămînt. Iată 500 de franci să-i depunem în cutia milelor."

"- O, Sfînta Maică…

- Nu, eu nu sînt Sfînta noastră Maică, sînt servitoarea lui Dumnezeu, sora Tereza din Lisieux."

După ce depuse banii porni spre interiorul mănăstirii.

"- Aşteaptă, îi spuse-i, ai putea să greşeşti calea.

- Nu, nu calea mea este sigură şi eu nu m-am înşelat urmînd-o."

Pe 17 mai 1925 Papa Pius al XI-lea o declară pe mica Tereza Martin ca sfîntă a bisericii universale. Sfînta Tereza din Lisieux, alături de Sfîntul Anton de Padova sînt cei mai mari făcători de minuni. Alături de Sfînta Ecaterina de Siena şi Sfînta Tereza de Àvila, Sfînta Tereza din Lisieux a fost declarată Doctor al Bisericii Universale. Din cei 33 de doctori declaraţi de-a lungul timpului, ele sînt singurele femei.

"Calea cea mică" pe care a exemplificat-o cu viaţa şi învăţătura ei este accesibilă tuturor celor care doresc desăvîrşirea spirituală.