Despre dezamăgire

Maria Dan

Toate articolele scrise de Maria Dan

Recent viaţa a început să-mi desluşească lecţia dezamăgirii. Şi pînă acum avusesem parte de dezamăgiri, însă abia de curînd am început să învăţ cîte ceva despre acest subiect.

Am observat că pentru a putea fi dezamăgită de cineva, acel cineva trebuie să fie o persoană reprezentativă pentru mine. Iar cînd din anumite motive se producea dezamăgirea simţeam cum se prăbuşeşte o lume în mine şi mă zbuciumam şi sufeream cumplit. Apoi magia timpului aducea liniştea, uneori şi vindecarea, dar simţeam cum toate trec fără ca eu să dobîndesc înţelegerea lucrurilor care mi se petrec.

Însă ultima dată a fost altfel, simţeam cum îmi plînge inima însă nu mai puteam să dau vina pe cineva pentru starea mea pentru că independent de situaţia concretă simţeam că problema este şi rămîne în mine. Şi atunci am început să văd altfel lucrurile. Deşi eram tristă, nu mai eram revoltată ci calmă şi oarecum împăcată. Şi în această stare am înţeles că dezamăgirea vine de la ego, el este cel dezamăgit. De obicei scenariul cuprinde replici de genul: „el/ea nu este aşa cum am crezut eu că este” sau mai adevărat spus aşa cum aş fi vrut eu să fie, sau aşa cum îmi era mie bine să fie. Astfel, căutînd în fiinţa mea am văzut că cel care suferă este ego-ul, el fiind de fapt dezamăgit de proiecţia lui.

Prin urmare, cel care-mi chinuie fiinţa în momentele de dezamăgire este ego-ul, care suferă din pricina propriei amăgiri. Amăgirea constînd în faptul că şi-a bazat cunoaşterea oamenilor pe frînturi de adevăr şi pe încadrarea în tipare. Apoi încadrarea terminată, omul etichetat „bun” trebuia să se comporte ca atare. Dar evident că oamenii se comportau exact aşa cum erau ei, iar în momentele în care viaţa îi punea în situaţia de a acţiona neconform cu tiparele mele, eu eram dezamăgită. Astfel, viaţa m-a învăţat că oamenii nu sînt aşa cum aş vrea eu să fie, ci sînt exact aşa cum au ei nevoie să fie.

Şi atunci m-am întrebat ce face sufletul în faţa unei dezamăgiri? Şi m-am gîndit la Iisus. El a venit să vestească oamenilor Împărăţia Tatălui Ceresc, iar oamenii l-au batjocorit şi l-au răstignit. Însă, pe cruce fiind, Iisus s-a rugat pentru ei: „Iartă-i, Tată, căci nu ştiu ce fac! ”.

Şi astfel am înţeles că sufletul îi iubeşte şi-i acceptă pe oameni aşa cum sînt ei, fără să-i judece. În faţa unei dezamăgiri sufletul alege să iubească şi să ierte şi nu să judece. Iertarea nu înseamnă indulgenţă, adică să treci cu vederea lipsurile tale sau ale altora şi să nu le dai atenţie. Asta ar însemna de fapt nepăsare, lipsă de respect faţă de tine şi faţă de celălalt. Actul iertării nu te obligă să accepţi orice, însă te ajută să acţionezi creştineşte şi să răspunzi răului cu bine.

În astfel de momente compasiunea şi discernămîntul sînt cele care ar trebui să ne călăuzească. Fiecare are drumul lui şi lecţiile lui, iar viaţa îi învaţă pe toţi. Durerea mea nu poate fi compartată cu a altcuiva deoarece cupa suferinţelor nu are aceaşi mărime pentru toţi. Pe mine raportarea la Dumnezeu, la Iisus, m-a ajutat să ştiu pînă unde să manifest compasiune şi de unde să-mi folosesc discernămîntul pentru a mă apăra, pentru că tot de la Iisus am învăţat că „nu este bine să arunci mărgăritare porcilor”.

Şi am mai învăţat că măsura tuturor lucrurilor este în mine: aşa cum mă iubesc şi mă accept pe mine, în aceeaşi măsură iubesc şi accept fiinţa de lîngă mine şi probabil în aceeaşi măsură îl iubesc şi-l accept pe Dumnezeu. Iar încrederea în ceilalţi este dată în primul rînd de încrederea pe care o am în mine însămi. Căci pînă la urmă, pentru mine, viaţa şi oamenii au frumuseţea pe care le-o dau ochii mei, de fapt sufletul meu.

„Dacă iei omul drept ceea ce pare a fi, faci din el ceva mai rău decît este. Dar dacă-l consideri deja ceea ce ar putea fi, faci din el ceea ce ar trebui să fie”. (Göthe)