Secretele minţii geniale

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Au fost mulţi oameni de ştiinţă care au fost interesaţi de problematica geniului. Zeci, sute de cercetători şi-au dedicat viaţa descifrării acestei enigme. Din punct de vedere strict fizic, s-a ajuns la concluzia că inteligenţa unei fiinţe este strict legată de numărul de conexiuni între neuronii creierului.

În 1911, Santiago Ramon y Cajal, părintele neuroanatomiei, a descoperit că numărul mare de interconexiuni între neuroni (sinapse) este un semn al geniului. Aceste legături sînt mult mai importante în determinarea puterii creierului decît numărul de neuroni în sine. Celulele gliale, axonii şi dendritele, se pot înmulţi în timpul vieţii, în funcţie de modul în care ne folosim creierul. Cu cît ne folosim mai mult şi mai corect creierul, cu atît mai mult se vor dezvolta noi legături între neuroni şi inteligenţa va creşte. Deci geniul poate fi dobîndit! El nu este, aşa cum se credea pînă atunci, un dar primit la naştere doar de cîţiva alesi.

Iată în continuare cîteva exemple grăitoare în acest sens: genii adevărate, care în copilărie nu străluceau deloc ca inteligenţă.

Renumitul matematician Poincaré a obţinut note atît de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenţei) încît a fost calificat drept "debil mintal".

Thomas Edison, ale cărui 1093 de invenţii l-au făcut celebru şi au schimbat multe în lume, a fost un elev extraordinar de slab.

Albert Einstein, în timpul copilăriei, era considerat un copil cu deficienţe. Sora lui îşi amintea că "avea atîtea probleme cu vorbitul, încît ceilalţi credeau că n-o să ajungă niciodată să vorbească... Cînd vroia să spună ceva, îşi şoptea mai întîi încet fiecare cuvînt în parte, ca pentru a fi sigur că-l înţelege. A făcut aşa pînă a împlinit şapte ani." Mai tîrziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu şi a picat examenul de admitere la facultate. După ce şi-a luat în sfîrşit diploma, nu a obţinut nici un fel de recomandare de la profesorii săi.

Apoi, în mod neaşteptat, la 26 de ani, a publicat teoria relativităţii, iar 17 ani mai tîrziu i s-a decernat premiul Nobel! Copilul care părea că nu va fi niciodată în stare de nimic a ajuns la maturitate să fie considerat imaginea standard a geniului, sinonim cu inteligenţa supramentală.

Deşi creierul a fost foarte asiduu studiat, nici pe departe nu i s-au descifrat toate tainele. Însă se ştie că, la ora actuală, omul nu-şi foloseşte creierul la întreaga capacitate ci doar cam 5%! Chiar şi geniile îşi folosesc doar un mic procent din el (posibil 15%) Pentru noi este ceva de domeniul fantasticului chiar şi ideea unui om cu un creier care ar funcţiona la întreaga capacitate.

Dar ce anume îl împiedică pe om să-şi folosească şi restul de creier? Ce anume face ca numai unii să aibă idei geniale?

Noi sîntem obişnuiţi de mici să folosim doar anumite tipare pentru gîndirea noastră. Ceea ce nu se încadrează în aceste tipare, respingem sau nici nu observăm. Mai ales nevoia de logică, de ordine, de siguranţă, face ca mintea noastră să folosescă, clipă de clipă, acelaşi algoritm de gîndire şi aceleaşi conexiuni între neuroni.

Sistemul de învăţare folosit azi în lume contribuie din plin la perpetuarea acestei greşeli. Educaţia şcolară şi pregătirea profesională care se practică astăzi în lume sînt departe de a duce la mărirea inteligenţei. Am putea spune, aproape fără să glumim, că este chiar notorie pentru rolul ei în "combaterea sistematică şi eficientă a geniului din om."

Mintea conştientă, care a ajuns să fie pe nedrept considerată mai importantă decît cea subconştientă, este cea care îi impune acesteia din urmă restricţii peste restricţii. Şi după aceea tot ea se plînge că nu e destul de deşteaptă, se miră că nu e genială, suferă că nu ştie să rezolve o problemă de matematica sau de viaţă. Mintea conştientă este astfel poate cea mai nostimă parte a fiinţei umane. În cadrul corpului mental, ea are o pondere mică, dar are puterea de a subordona imensa parte subconştientă a minţii! Şi în mod paradoxal, cu cît partea conştientă a minţii e mai mică, cu atît ea e mai rigidă şi cenzurează şi îngrădeşte mai mult ceea ce rămîne din corpul mental.

Se poate vedea acest lucru cînd ne punem vreo întrebare. Dacă răspunsul iese din tiparul obişnuinţelor noastre sau dacă nu ne convine, mintea noastră conştientă îl ignoră.

O primă caracteristică a geniului este că el nu se opreşte dacă obţine un asemenea răspuns. Oricît de improbabil ar fi el, îl conştientizează şi îl prelucrează mai departe. Relatarea lui Einstein din ultima sa "Notă autobiografică" este un exemplu grăitor în acest sens.

Totul a început pe neaşteptate, pe cînd visa cu ochii deschişi, pe la vîrsta de 16 ani. "Cum ar fi", se întreba el, "să alergi paralel cu o rază de lumină, cu viteza luminii?" Adulţii normali ar alunga din minte rapid o astfel de întrebare, chiar înainte ca ea să prindă contur. E o întrebare de copil şi "adulţii" nu au timp pentru aşa ceva. Einstein era însă un copil. Chiar el spunea: "Un adult normal nu se gîndeşte niciodată la problema spaţiului şi timpului. Dar dezvoltarea mea intelectuală fiind cea a unui retardat, am început să mă gîndesc la spaţiu şi la timp de-abia cînd am crescut."

Şi, într-adevăr, s-a gîndit timp de 10 ani la întrebarea aceasta, şi pentru că nu a cenzurat nimic, au apărut alte şi alte întrebări conexe al căror răspuns provenea din sfere tot mai înalte şi tot aşa, pîna cînd în final am văzut cu toţii ce-a ieşit. Legat de teoria relativităţii, Einstein i-a spus lui Max Wertheimer: "Aceste gînduri nu-mi veneau într-o formulare verbală. De fapt, foarte rar gîndesc în cuvinte".

Invenţiile sînt "un joc combinatoriu" de impresii, sentimente "musculare", emoţii şi intuiţii, spunea el altădată.

Doar în etapele finale ale gîndirii şi-a tradus teoriile în cuvinte şi ecuaţii.

Această relatare este copleşitoare pentru cei care urmăresc să-şi conştientizeze subconştientul. Este descrierea clasică a conştientizării gîndurilor care urcă din subconştientul imens şi atotştiutor.

Subconştientul nostru este rezerva noastră de înţelepciune. El ştie absolut orice, pentru că el percepe totul, permanent, fără ca noi să ştim asta.

Oamenii de ştiinţă au calculat că, în condiţii normale, mintea conştientă poate include numai 126 de biţi de informaţie pe secundă. Simpla ascultare a unei persoane care vorbeşte ocupă aproape 40 de biţi de "atenţie". Restul, pîna la 126 de biţi, îl ocupăm cu privirea feţei celuilalt, cu pregătirea raspunsului, etc. Dar 126 de biţi înseamnă atît de puţin! Mai puţin decît informaţiile din acest articol. Permanent sîntem înconjuraţi de stimuli care depăşesc cu mult această infimă cantitate de informaţie. Fiecare atom care ne atinge lasă impresii asupra noastră. Experimentele au arătat că retina umană poate detecta un singur foton la un moment dat şi că nasul reacţionează la o singură moleculă dintr-o substanţă mirositoare. Aceste percepţii subconştiente curg permanent în creierele noastre, dar ele sînt blocate înainte să ajungă vreodată conştiente. Bineînţeles, există o înţelepciune profundă în acest blocaj, pentru că nu e nevoie să ştim toate lucrurile acestea. Ele chiar ne-ar încurca. Problema este că aplicăm acelaşi tip de blocaj şi în cazul lucrurilor pe care am vrea să le aflăm şi nu mai putem. Spre exemplu, atunci cînd noi vorbim cu o persoană, subconştientul nostru percepe absolut totul în legătură cu acea persoană. Conştientul nostru culege informaţiile de la "suprafaţa" ei (cuvintele ei, aspectul, etc), pe cînd subconştientul percepe partea mai subtilă a fiinţei (starea sufletească, starea de sănătate, sau chiar aspecte care transcend timpul şi spaţiul în care are loc întîlnirea: ce a făcut respectiva fiinţă ieri sau alaltăieri sau poate chiar în alte vieţi). Toate percepţiile subconştiente rămîn în general ascunse minţii conştiente. După ce ne despărţim de acea persoană, avem o percepţie globală asupra ei, care seamănă mai mult a emoţie, a sentiment. Dacă am putea cuantifica acest sentiment, cum făcea Einstein, am putea afla în amănunt ceea ce a perceput subconştientul nostru. Această putere de a cuantifica emoţiile şi sentimentele pînă la nivelul conştient al cuvintelor este o caracteristică a minţii geniului şi, ceea ce este cel mai important, ea se poate învăţa.

Deci, pentru a învăţa să fim geniali e nevoie doar să nu mai fim atît de rigizi cînd privim lumea, să învăţăm să "ascultăm" atent, atît ceea ce vine din exterior, cît şi ceea ce vine din interiorul nostru. E necesar să avem disponibilitatea şi curajul de a plonja în noi înşine şi de a privi cu ochi de copil abisurile şi înălţimile sufletului nostru. Şi treptat, vom avea tot mai des surpriza să vedem că avem răspuns la orice întrebare, că devenim mai inteligenţi şi apoi chiar geniali.

E mai simplu şi mai comod să mergem pe drumuri ştiute decît să căutăm şi altceva. E mai simplu să credem orbeşte şi să nu ne punem întrebări sau să nu căutăm răspunsuri. E mai simplu să primim totul de-a gata şi să nu fim inventivi.

Dar la un moment dat acest mod de viaţă devine plictisitor şi sufocant. Simţim nevoia să ieşim din balonul de săpun al gîndirii noastre liniare sau coplanare şi să evadăm în plin mister multidimensional. Ne vom simţi atunci ca şi cum am fi într-o altă lume, imensă şi poate doar vag cunoscută, vom fi vulnerabili poate, dar cu siguranţă vom fi mai împliniţi şi mai vii decît înainte. Şi "a fi viu" este caracteristica cea mai importantă a unui geniu.

Atunci cînd sîntem "vii" putem privi misterele drept în ochi şi avem toate şansele să fim şi geniali.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.