Alungă frica

Maria Dan

Toate articolele scrise de Maria Dan

Frica este una dintre cele mai cumplite şi mai devastatoare emoţii. Este ca o rană deschisă pe sufletul nostru. Dacă am fi capabili să ne conştientizăm toate fricile, am constata că sîntem plini de răni, unele mai vechi, altele mai noi, dar toate ne dor şi ne chinuie sfîşietor şi ne împiedică să trăim.

Cînd te doare o parte a corpului eşti limitat în acţiunile tale, nu poţi să faci ceea ce ţi-ai dori. Fricile care ne rănesc sufletul ne împiedică să fim autentici, să fim liberi, să fim aşa cum sîntem noi cu adevărat. Şi astfel luăm decizii susţinute de frică: frica de a nu-i dezamăgi, de nu-i răni pe ceilalţi, frica de a nu ne „şifona" imaginea pe care ne-am construit-o în faţa celorlalţi, frica de eşec... În astfel de momente acceptăm compromisurile, spunem „da", cînd de fapt sufletul nostru zice „nu", sau invers. Trăim după cum credem că ar vrea ceilalţi să trăim, dar de fapt nu trăim, ci ne este frică să trăim. Înconjurîndu-ne de tot mai multe măşti, ne rătăcim printre ele şi ajungem să ne fie frică de noi înşine.

Am fost cuprinsă de o asemenea frică. Nu mai ştiam de unde am pornit, cine sînt şi spre ce mă îndrept. Îmi era frică să mă privesc în faţă, de fapt nici nu mai aveam această putere pentru că fricile îmi sleiseră forţele. Şi în starea de deznădejde în care mă aflam mi-am amintit de Dumnezeu. Şi am înţeles că lipsa de iubire şi orgoliul generează frica. În libertatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o omului, acesta a început să creadă despre el că este mare, important şi puternic. Astfel, rătăcindu-se, l-a cuprins frica.

Amintirea de El mi-a dat puterea să mă privesc în faţă: da, uitasem de Dumnezeu, luasem totul pe cont propriu, m-am simţit copleşită şi mi s-a făcut frică. Şi această frică a declanşat compromisurile şi strădania de a le face faţă. Şi am constatat că este mult mai uşor să fiu ceea ce sînt, decît să mă chinui să par altceva. Iar pentru a manifesta ceea ce sînt, a trebuit să mă cunosc. Mi-am cercetat inima, mi-am cercetat viaţa, mi-am stabilit priorităţile. M-am ancorat în ceea ce am, în darurile primite de la Dumnezeu. Lipsurile le-am lăsat deoparte, nu m-am agăţat de ele pentru a nu cădea. Pe acestea le-am lăsat în grija lui Dumnezeu. Iar lucrurile pe care am simţit că nu am puterea deocamdată să le schimb, le-am acceptat pentru a nu-mi mai chinui inutil sufletul.

Şi am înţeles că trebuie să accept provocările vieţii şi să nu mă mai tînguiesc ca un copil răsfăţat. Această acceptare reprezintă de fapt testul încrederii în Dumnezeu, în planul Lui. A te tîngui în faţa unei încercări înseamnă că manifesti mai degrabă o teamă servilă faţă de Dumnezeu, decît o iubire reală, cît despre încredere, ce să mai vorbim?!...

Uneori Dumnezeu nu ne cere decît să încercăm, căci mai apoi va avea El grijă de toate. Iar dacă ai încredere în cineva, te abandonezi în braţele lui şi te laşi în voia lui, condus şi călăuzit de el. Iar voinţa ta devine de fapt dorinţa de a împlini voinţa lui, după puterile tale. Astfel, perioadele de încercări din viaţa mea au devenit perioadele în care am simţit cea mai mare siguranţă, pentru că alesesem să fiu în braţele lui Dumnezeu. Şi am înţeles că atunci cînd Dumnezeu mă pune în faţa unei încercări, o face pentru că are încredere în mine, are încredere că voi ajunge la soluţia pe care a sădit-o în inima mea o dată cu încercarea. Iar fiecare încercare reprezintă o şansă de a ajunge la inima mea, o şansă de a mă transforma, de a afla cu adevărat cine sînt eu.

Şi, în sfîrşit, am înţeles că în fiecare moment este alegerea mea de a trăi cu intensitate iubirea sau frica.

„Îmi ridic ochii spre munţi....
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Dumnezeu,
Care a făcut cerurile şi pămîntul.
Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul;
Cel ce te păzeşte nu va dormita.
Domnul este păzitorul tău,
Domnul este umbra ta pe mîna ta cea dreaptă.
De aceea nu te va bate soarele ziua,
Nici luna noaptea.
Domnul te va păzi de orice rău,
Îţi va păzi sufletul.
Domnul te va păzi la plecare şi la venire,
De acum şi pînă în veac."

(Psalmul 121)