Florile cresc doar din loc în loc
Veronica Dogărescu
Toate articolele scrise de Veronica Dogărescu
Toate articolele scrise de Veronica Dogărescu
Se spune că marile spirite care populează spaţiul infinit şi chiar marii îngeri ajung să îşi dorească din tot sufletul să se întrupeze ca oameni pentru că numai astfel ei pot să aibă acces la libertatea deplină prin mîntuire. Există multe afirmaţii în acest sens în tot felul de scrieri, creştine sau necreştine. Din această perspectivă, condiţia umană pare a fi cu adevărat o condiţie extraordinară, demnă de invidiat. Pe de altă parte, este de ajuns să ţinem ochii deschişi şi să vedem „mizeria" atîtor oameni şi apoi să rîdem cu gura pînă la urechi de afirmaţiile mai sus menţionate. Acesta este un mare paradox. Pămîntul este locul în care se întîlnesc şi se luptă în continuu lumina şi întunericul. Înălţimile cele mai mari precum şi cele mai adînci abisuri se regăsesc în acelaşi loc. Mulţi nutresc la condiţia umană ca şansă extraordinară de a obţine libertatea totală prin mîntuire, dar pentru multe spirite acest lucru devine extraordinar de dificil şi ajung să decadă şi astfel, ca oameni, creează o lume infernală. În acest mediu al materialităţii, înaltele şi purele revelaţii divine îşi pierd cu rapiditate „puterea". Iată un text apocrif în care Iisus oferă unei femei venite din Grecia în Galileea, pentru a-l întîlni, cîteva lămuriri cu privire la aceste aspecte.
„În mod invariabil, de îndată ce forţa superioară atinge scoarţa pămîntului, ea îşi pierde neîntîrziat întreaga puritate şi se întinează. Gîndeşte-te numai la picăturile de ploaie! Nici un diamant nu ar putea fi mai limpede decît o astfel de picătură de ploaie; de îndată însă ce ea atinge suprafaţa pămîntului, s-a zis cu puritatea ei! La fel, suie-te pe un deal şi n-ai să te poţi mira îndeajuns de cît de curat este aerul; dacă vei privi însă în vale, vei vedea o mare diferenţă între puritatea de sus şi cea de jos! Şi cît de curaţi sînt fulgii de zăpadă atunci cînd cad din nori! Dar uită-te apoi peste două zile la covorul de zăpadă, care la început era sclipitor de alb, şi ai să-l găseşti murdar! Sau urmăreşte vîntul, cînd adie dinspre înălţimi către vale, cum briza sa este pe dată tulburată de supărătoarele firicele de praf; ba chiar şi soarele, luna sau stelele îşi pierd mult din strălucirea lor atunci cînd se apropie de orizont. Razele soarelui de amiază sînt adeseori tulburate de aburii emanaţi din pămînt, astfel că uneori nu mai poţi zări soarele - cu toată strălucirea sa - suficient de bine pentru a putea spune cu exactitate: iată unde este el, aici sau acolo! Acelaşi lucru se petrece întotdeauna şi cu darurile spirituale venite din ceruri; oricît de pure şi curate ar fi ele în momentul apariţiei lor, cu timpul ele se tulbură datorită murdarelor interese lumeşti, la fel ca toate celelalte despre care tocmai ţi-am vorbit.
La fel se va petrece probabil şi cu învăţătura aceasta a mea; nu va rămîne nici o fărîmă din ea care să nu fie făcută de ocară şi care să nu fie sfărîmată între dinţi! Templul pe care îl ridic eu acum va fi dărîmat într-o zi, la fel cum romanii vor dărîma nu peste multă vreme templul din Ierusalim, astfel că nu va mai rămîne piatră pe piatră din el! Templul acesta al meu eu îl voi reconstrui, însă templul de piatră din Ierusalim nu va mai fi niciodată reconstruit! Dar nu-ţi face griji pentru toate acestea, căci eu le ştiu pe toate şi ştiu de ce trebuie să se petreacă astfel! Iată, nici un om nu apreciază în mod deosebit lumina în timpul zilei sau căldura pe timp de vară. Dar atunci cînd vine noaptea, lumina este mult mai preţuită, iar căldura învăţăm să o apreciem abia pe timp de iarnă geroasă.
La fel stau lucrurile şi în cazul luminii spirituale sau a căldurii spirituale. Cel care se mişcă într-o deplină libertate, acela nu dă prea mare atenţie libertăţii. Atunci însă cînd ajunge să lîncezească în temniţă, prins în lanţuri, atunci abia îşi dă el seama ce dar de preţ este libertatea! Iată, deci, scumpa mea Elena, de ce se îngăduie tulburarea întregii purităţi - pentru ca omul aflat în cea mai mare disperare să înveţe să cunoască valoarea luminii care este plină de curăţenie! Iar dacă mai apoi, în noaptea cea neagră, lumina cea curată va începe să răzbată din nou, foarte repede tot ceea ce respiră şi trăieşte se va orienta către ea, la fel cum în iarna lipsei de iubire a omenirii toţi vor încerca să se cuibărească lîngă o inimă fierbinte, precum sărmanii îngheţaţi de frigul iernii lîngă focul unei sobe fierbinţi."
Este o realitate faptul că foarte puţini creştini urmează cu adevărat învăţăturile lui Iisus. Este o realitate faptul că există foarte puţină iubire în inimile oamenilor, iar adevărul este întîlnit mai rar decît diamantele de jumătate de kilogram. Toate statele lumii, guvernele, îşi fac treaba în ascuns şi prea puţin se arată motivele adevărate care au determinat o acţiune sau alta. Un stat se ascunde de altul, asta mai este de înţeles, dar cînd un stat începe să se ascundă de propriul său popor, unde şi cum mai putem vorbi de adevăr şi cu atît mai mult de iubire? Şi dacă acestea două, Adevărul şi Iubirea, sînt "neglijate" cu bună ştiinţă, pe ce să mai construim mîntuirea noastră?
Astfel, învăţătura pură a lui Iisus a ajuns să fie foarte mult alterată, după cum El însuşi a prevăzut de fapt, de „murdarele interese lumeşti". Iată de ce eu cred că astăzi sînt la fel de puţini cei care îl urmează cu adevărat pe Iisus, ca în vremea cînd El era pe pămînt întrupat ca om. Este necesar ca orice creştin să se întrebe, din cînd în cînd, în ce măsură înţelege şi aplică în mod corect învăţătura mîntuitorului, mai ales că de atunci de cînd ea a fost oferită oamenilor au trecut aproape 2000 de ani?
