Îndemn la rugăciune

Elena Marin

Toate articolele scrise de Elena Marin

„Nu dorm, ci încleştat de grea minune
stau în multă rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.”
(Vasile Voiculescu)

Ne aducem aminte de rugăciune atunci cînd devenim conştienţi de faptul că problemele care ne-au acaparat ne depăşesc puterile.

Rugăciunea este instrumentul pe care noi îl folosim mai ales atunci cînd vrem să-i cerem ceva lui Dumnezeu şi de multe ori îi cerem să ne rezolve problemele sau să obţinem diferite obiecte.

Dar rugăciunea nu înseamnă doar rugămintea de a obţine o pălărie mai frumoasă, o prăjitură sau jucării (pentru asta există Moş Crăciun) ci este modalitatea cea mai simplă de a ne apropia şi de a comunica cu Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu ardoare şi cu inima curată face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu: ”Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”(Mt.5,8). Şi pentru a ajunge la o rugăciune făcută cu inima trebuie să începem de la rugăciunea făcută cu mintea. Pentru aceasta Părinţii recomandă rugăciunea lui Iisus în toată vremea ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.” Această rugăciune repetată mereu devine un paravan pentru gîndurile rele deoarece mintea va fi preocupată în permanenţă de contemplarea lui Dumnezeu, iar răutatea nu-şi mai poate face loc. Căutarea binelui şi a lui Dumnezeu începe cu inima fiecăruia dintre noi după cum ne spune şi Olivier Clement:

„Toată viaţa noastră nu e decît acest pelerinaj extraordinar către locul inimii noastre, către acest altar interior. Pentru a pacifica şi a curăţa mintea şi a o face să coboare în inimă, metoda foloseşte invocarea numelui lui Iisus, cu formulele care au variat: Kirie eleison, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă sau Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul…Chemarea numelui combină chemările din Evanghelie ale vameşului şi orbului într-o formulă care poate fi prescurtată, care poate fi întretăiată de tăceri, care poate fi uneori un strigăt de smerenie în stare pură, care poate deveni un fel de pecete a binecuvîntării sau ca un cîntec de dragoste. Atunci descoperim că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decît ne imaginam: mergînd pe stradă, urcînd o scară, în timpul lucrului, în timpul unei întrevederi, putem să chemăm numele lui Iisus şi să ne deschidem iubirii Lui. Şi, puţin cîte puţin, chemarea se alipeşte de respiraţie, deschide în noi o respiraţie mai profundă, suflarea noastră corespunde într-un fel cu Suflul lui Dumnezeu”. (Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, trad. Claudiu Soare, Ed. Pandora, 2001)