Editorial - Vremuri şi oameni

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Prin firea noastră avem tot timpul tendinţa să obţinem un confort maxim cu efort minim. Poate că acesta ar fi un principiu extrem de valoros în ceea ce priveşte domeniul economiei, însă atunci cînd vorbim despre dezvoltarea noastră ca suflete avem de-a face cu un adevărat dezastru. Dacă ne lăsăm tot timpul duşi de val, dacă ne menajăm şi nu facem eforturi decît atunci cînd sîntem constrînşi sau atunci cînd ne ispiteste vreo răsplată foarte atrăgătoare, cu siguranţă vom regresa din punct de vedere sufletesc.

Mergînd pe principiul „minimei rezistenţe" sau „al efortului minim" ne asemănăm cu nişte animale care se plimbă de colo colo în căutarea resurselor „naturale" de hrană, adică a „perelor mălăieţe", în loc să ne ocupăm de agricultură, să ne sădim o livadă pe care să o îngrijim şi din care să ne culegem an de an roadele. Căutăm tot timpul ceea ce se poate obţine uşor şi, dacă este posibil, să fie şi ceva din ce în ce mai bun. Dar iată că vine un timp cînd ajungi la capătul pămîntului sau te izbeşti de un zid ori de un alt grup de oameni mai puternici care n-au nici cea mai mică intenţie de a împărţi cu tine resursele lor. Şi atunci te întorci pe unde ai mai trecut, şi ceea ce prima dată ai spus că este de calitate inferioară, acum este consumat fără nici o problemă.

O mulţime de valori spirituale zac prăfuite în memoria universală a pămîntului doar pentru că nu mai sînt la modă. Rezultate extraordinare ale gîndirii omeneşti sînt pur şi simplu ignorate doar pentru că astăzi vrem ceva nou, ceva interesant, ceva senzaţional, ceva ce nu s-a mai văzut.

Universul fizic este infinit şi totuşi limitat. Menţinîndu-te la acelaşi nivel de profunzime în ceea ce priveşte percepţia realităţii este firesc şi normal de a căuta permanent altceva. Şi cea mai gustoasă mîncare îşi pierde savoarea dacă e ţinută prea mult în gură sau dacă o consumi prea des. Aici avem de-a face cu o constatare corectă, însă acest lucru este valabil doar pentru cei care nu pot trăi decît prin materialitatea fiinţei lor. Cu cît eşti mai puternic legat de corpul material şi, prin acesta, de lumea exterioară, cu atît vei simţi mai mult nevoia unor noi şi noi experienţe. Numai că foarte puţini îşi permit alte şi alte experienţe. Posibilitatea de a călători este limitată, fondurile pentru a-ţi procura diverse lucruri sînt de asemenea extrem de limitate şi atunci ce face bietul om, al cărui suflet este complet legat de corpul sau material? Singura variantă este aceea de a se arunca într-o groapă pentru ca mai apoi să trăiască bucuria de a ieşi din nou la suprafaţă. Se ceartă pentru a trăi bucuria împăcării, se îmbolnăveşte pentru a trăi bucuria vindecării, şi cîte şi mai cîte grozăvii n-a inventat omul în permanenta sa eschivare de la desăvîrşire.

Cu atîta ignoranţă instituţionalizată şi normalizată, astăzi a devenit şi mai greu să-ţi cunoşti sufletul şi să-i asiguri condiţiile necesare creşterii şi dezvoltării sale. În suflet trebuie să investim toate eforturile noastre. Este o mare prostie să eviţi ceea ce te poate trezi din punct de vedere spiritual. În trezirea sufletului nu trebuie să alergi permanent către noi şi noi evenimente, noi şi noi învăţături, noi şi noi procedee. Aici este nevoie de a persevera într-o direcţie pînă cînd ajungi la capăt. Trezirea sufletului din ce în ce mai intensă dă viaţă tuturor lucrurilor. Un om cu sufletul treaz nu se plictiseşte. Poţi să-i spui aceeaşi poveste de zeci de ori, el o va asculta cu atenţie şi se va bucura de fiecare dată din ce în ce mai mult, pentru că de fiecare dată o va înţelege la un nivel mai profund. Este total ineficient să cauţi permanent alte şi alte experienţe, care să-ţi menţină cît de cît sufletul treaz, capabil de a se bucura, în loc de a căuta să-ţi dezvolţi profunzimea percepţiei şi a cunoaşterii. Iar această profunzime se obţine întotdeauna prin reorientarea atenţiei şi a tuturor eforturilor de la exterior către interior. În loc de a explora lumea exterioară, este recomandabil şi chiar stringent necesar de a explora lumea interioară. Fără această transformare, lumea tinde către autodistrugere sau entropie maximă, ordine minimă. Şi aceasta este o afirmaţie pe care nu o poate contesta nimeni.