În grădină

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

M-am apucat de grădinărit. La etajul cinci. În balcon. În zeci de ghivece, unele lungi şi destul de mari. Cu zeci de kilograme de pămînt de la Billa. Cu rafturi demontabile de la Metro. Cu seminţe şi bulbi din plicuri. Cu o carte mare despre plante de apartament. Cu entuziasm total.

Am făcut şi greseli, am plantat bulbii invers şi nu ştiam de ce nu iese nimic din unii, i-am scos din pămînt să mă uit la ei, i-am pus corect, am încurcat seminţele şi acum nu mai ştiu exact ce trebuie să iasă din toate ghivecele, am udat din prea multă dragoste (combinată cu multă neştiinţă) niste zambile pînă s-a terminat cu ele, am vrut să semăn nişte pătrunjel lîngă mărar, dar văd că pătrunjelul a ieşit în altă parte, iar lîngă mărar a ieşit altceva, dar încă nu ştiu ce pînă nu va înflori, dar acum, la sfîrşitul lui aprilie văd că a ieşit cîte ceva din fiecare fel de sămînţă şi acesta e un motiv de mare bucurie.

Pentru cineva care nu ştie nimic despre plante, despre cum cresc ele, este uimitor să vadă cum iese din sămînţă "ceva" verde. Este uimitor cît de firavă este la început o plantă care va ajunge foarte mare. Este uimitor cum ştie fiecare sămînţă să se dezvolte în felul ei unic. Este uimitor să vii acasă şi să găseşti că fiecare plantă a mai crescut un pic, că are ceva nou faţă de ziua precedentă. Este uimitoare forţa lor vitală. Şi, prin comparaţie cu plantele din ghiveci, am putut aprecia cîtă vitalitate este într-un copac care face ca în timp de două săptămîni să-i crească atîtea mii de frunze mari. Oare cum ne-am simţi noi, oamenii, dacă ar trebui să ne crească atîtea frunze aşa de mari într-un timp atît de scurt? Si dacă ne-ar cădea toamna frunzele?

Cînd vin acasă îmi place să mă uit în toate ghivecele. Oricît aş veni de obosită, lîngă ele mă refac sau poate uit de mine. Sînt uimitoare, ca de obicei. Cu cîtă încredere iese din pămînt un firicel atît de firav!

Am dat mulţi bulbi şi multe seminţe, pentru că nu mai încăpeau la mine. Am dat apoi multe plante ca răsad, pentru că erau prea multe. Acum însă am ajuns într-un punct dificil. Trebuie să răresc plantele. Din dorinţa de a obţine sigur plante din fiecare tip de sămînţă, am semănat prea des şi acum este o pătură de plante. Trebuie să smulg o parte din ele, pentru că altfel nu se pot dezvolta. Îmi este dificil, pentru că le-am udat cu aceeaşi dragoste pe toate şi acum nu-mi vine să le smulg. Şi pe care să le smulg, şi pe care să le las? Pentru totusi trebuie să fac aceasta operatie daca vreau să am flori la vara, am început să smulg cîte una, cîte una… Îmi vine să le cer scuze, dar dacă nu fac asta, ar muri toate. Aşa măcar, cele care vor rămîne vor ajunge nişte regina-nopţii frumoase. Am hotărît să le smulg pe cele mai mici. Cele mai viguroase au şanse mai mari să ajungă mature.

Ce ciudat, cum ne asemănăm şi noi cu plantele! Viaţa îi „seceră" pe cei mai firavi. Cei puternici răzbesc mai uşor şi sînt ajutaţi şi de conjuncturi favorabile.

Se văd acum şi buruienile mai clar. Ele sînt mai mari şi unele au deja o mică floare. Parcă îmi este mai uşor să smulg buruienile. Parcă în mintea mea scrie clar: „Buruienile trebuie smulse" şi „Nu rupeţi florile!". De ce oare buruienile cresc mai repede? Ca şi la noi, oamenii. „Buruienile" sînt mai evidente, mai repede ajung să facă rele. Dar uneori graniţa dintre „flori" şi „buruieni" este atît de incertă… Nu am înţeles niciodată atît de clar ca acum diferenţa dintre o floare şi o buruiană. Într-un ghiveci în care eu am plantat portocal, dacă apare o frunzuliţă deosebită de cele majoritare, eu o smulg, chiar dacă e o mlădiţă de regina-noptii, pentru că este altceva decît eu mă aştept să iasă de acolo. Deci „floare" sau „bun" este echivalent cu „majoritar". Cine are neşansa să se nască „în alt ghiveci", este considerat „buruiană", „Copac pribeag uitat în cîmpie, / Ţepos şi aspru-n îndîrjire vie".

În timp ce îmi trec aceste gînduri prin cap, mîinile acţionează în continuare şi smulg firele care sînt prea multe la un loc. Îmi dau seama că lucrez empiric. Aşa am auzit, că plantele trebuie rărite. Înţeleg şi sensul acestei acţiuni. Dar poate era mai bine dacă aveam încredere şi plantam doar zece seminţe într-un ghiveci, în loc ca acum să trebuiască să rup atîtea potenţiale plante? Oare Dumnezeu cum face? Un gînd mă salvează de la sentimentul culpabilităţii: „Nici un fir de iarbă nu se mişcă fără voia Tatălui Ceresc." Deci, Dumnezeu este de acord ca aceste plante să fie smulse, pentru ca celelalte să trăiască. Dumnezeu face ca fiecare sămînţă să apară în locul în care apare. Mă uit în continuare cum smulg firele cu o atitudine mai detaşată. Sînt conştientă acum că Dumnezeu răreşte şi îngrijeşte aceste plante prin mine. În Grădina Lui, în unele locuri pune un grădinar mai iscusit, în altele unul mai puţin iscusit, ca mine, dar fiecare plantă este îngrijită de fapt tot de El. Fiecare plantă, fiecare om primeşte îngrijire, altfel nu ar putea creşte. Dacă acum citim aceste rînduri, înseamnă că cineva a avut grija de noi pînă acum.

Sînt conştientă că sensibilitatea aceasta poate prea mare va dispărea în timp. Poate că la următoarea rărire mă voi gîndi la altceva în timp voi smulge absentă firişoarele din pămînt. Acum, recunosc, parcă mă smulg pe mine cu fiecare dintre ele. Tocmai de aceea am scris aceste rînduri, pentru că sînt trăiri şi gînduri nealterate de obişnuinţă, de rutină. Această trăire este şi ea o plantă în Grădina Domnului. Că este o buruiana sau nu, asta nu o ştiu încă…

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.