Sfîntul Onufrie
sau Sărbătoarea ... şoarecilor

Marcel Lutic

Toate articolele scrise de Marcel Lutic

Pentru acest număr m-am gîndit să vă ofer o surpriză, constînd în ceea ce a devenit în timp povestea unei zile şi ulterior a unui sfînt creştin mai puţin cunoscut, sfînt socotit, alături de alţi patru, "mărunt".

Pe 12 iunie se ţine ziua unuia din aceşti cinci „sfinţi mărunţi”, anume Onufrie. Oamenii considerau că serbînd această zi va fi „belşug în cîmp”, la Sfîntul Onufrie încheindu-se practic primăvara, spunîndu-se că soarele dă înapoi, cu foarte puţin, începînd mersul său spre iarnă. În comunităţile tradiţionale romîneşti, semănăturile trebuiau neapărat puse în pămînt cu o săptămînă înaintea Sfîntului Onufrie, în săptămîna dinaintea acestei sărbători putîndu-se semăna numai hrişcă. Prin satele Moldovei se credea că o ploaie pe 12 iunie însemna dispariţia şoarecilor pentru tot restul anului, tocmai de aceea ziua Sfîntului Onufrie mai era numită şi Sărbătoarea sau Nunta ... şoarecilor.

Prin unele locuri nunta şoarecilor era la Sfîntul Petru de iarnă (16 ianuarie) sau la Foca, pe 23 iulie. Oricum, la una din aceste zile, şoarecele cel mai mare le zicea celorlalţi şoareci: „Dragii mei, nuntaşii mei, / Cătaţi şi vă ospătaţi / Şi de bortă cătaţi, / Că nunul cel mare, / Rea cătătură are”. Naşul cel mare, adică motanul, ar fi fost creat special de Dumnezeu pentru a salva corabia lui Noe ameninţată de mulţimea de şoareci care începuseră să roadă pînă şi lemnul corabiei.

Potrivit mentalităţii arhaice, şoarecele nu putea fi decît opera Dracului, românii crezînd că e făcut din balele lui Scaraoţchi; s-a spus chiar că şoarecele e curat dracul, „că el ce pozne îţi face, numai dracul ţ-o face”. Gospodarii ale căror pisici nu reuşeau să le vină de hac hrăpăreţilor şoareci, recurgeau la tot felul de practici magice; aşa se lua aţa de la un sac, se legau 99 de noduri şi se zicea: „eu nu leg aţa, ci leg gura şoarecilor de la casa mea, şi-i trimit la moară, unde este hrană de ajuns”; alţii reuşeau să-i descînte în aşa fel încît şoarecii se adunau în cîrduri şi porneau spre locul indicat de descîntător; se mai credea că şi aghiasma făcută în ziua Sfîntului Trif, pe 1 februarie, îi alungă din gospodării. Prin popor se mai aminteşte de răspunsul pe care un şoarece l-ar fi dat la judecată, acuzat fiind de un om că, deşi i-a dat un sac întreg de mîncare, nesătulul şoarece a ros pînă şi fundul sacului; răspunsul a fost: „eu vreau să nu mănînc strînsura altuia, ci vreau să-mi cîştig hrana cu sudoarea frunţii mele; de aceea mi-a lăsat Dumnezeu dinţişorii ăştia, ca să rod cu ei. Eu mi-am făcut meseria şi am ros sacul omului; nu vreau mîncare de pomană şi fără trudă de la nimeni!” Mentalitate de hoţ, ce mai!

Bine, bine, vă veţi întreba, totuşi ce legătură este între o sărbătoare a belşugului şi şoareci? Ei bine, oamenii de altădată vedeau în şoareci încarnarea unor spirite ale strămoşilor, aceste spirite răspunzînd adesea şi de rodul ogoarelor; în măsura în care erau respectate, ele asigurînd acest rod.

Aceasta este povestea unei zile puţin cunoscută. Dincolo de aspecte aparent hazlii, această zi ascunde semnificaţii mult mai profunde.