Aplicaţii extraordinare ale rezonanţei

Liliana Amarandei

Toate articolele scrise de Liliana Amarandei

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, doctorul Albert Abrams, fiul unui bogat comerciant din San Francisco, moştenind de la tatăl său o avere considerabilă care-l făcea milionar, se hotărî să se stabilească în Germania, la Heidelberg, unde să studieze medicina neconvenţională. Fiind în vacanţă la Napoli, a avut ocazia să asiste la o scenă al cărei protagonist era marele tenor Enrico Caruso, care făcea în faţa unui grup de prieteni o demonstraţie inedită. Ciocnind uşor cu unghia un pahar din cristal obţinea o anumită notă muzicală după care, dîndu-se cîţiva paşi înapoi, spărgea paharul emiţînd aceeaşi notă cu absolută fidelitate. Această demonstraţie l-a determinat pe tînărul american să se gîndească dacă nu cumva aici s-ar ascunde un fenomen fizic încă necunoscut şi dacă acest fapt nu putea fi folosit la vindecarea pacienţilor săi.

După absolvirea studiilor de medicină la Heidelberg, Abrams se întoarce în Statele Unite şi se dedică studiului patologiei la Facultatea de Medicină a Universităţii Stanford. Încă de pe atunci era recunoscut ca diagnostician de înaltă clasă, care stăpînea admirabil arta percuţiei. Administrînd în timpul consultaţiilor lovituri uşoare şi scurte diferitelor zone ale corpului pacienţilor, el provoca anumite rezonanţe în baza cărora îşi făcea o imagine precisă asupra diferitelor afecţiuni.

După mai multe luni de cercetări a ajuns la concluzia că fibrele nervoase situate în regiunea epigastrică reacţionau prin contracţii uşor sesizabile la stimulii pe care îi oferea un aparat radiofonic aşezat la cîţiva metri distanţă. În cazul pacienţilor atinşi de o formă de cancer, contracţiile erau permanente, cu excepţia cazurilor cînd bolnavul era întins pe direcţia nord-sud. De aici, Abrams a tras concluzia că în primul caz contracţiile se datorau unei energii radiante care emana din aparatul cu raze X, iar în cel de-al doilea caz că acelaşi tip de contracţii se datora unui răspuns la reacţia moleculelor traversate de vibraţii care, în totalitate, constituiau tumoarea canceroasă.

Într-o zi Abrams făcu un experiment în faţa studenţilor săi. A aşezat o persoană cu faţa spre vest, cu bustul gol şi, aplicînd procedeul percuţiei, a insistat în zona de deasupra ombilicului, atrăgînd atenţia studenţilor să înregistreze sonoritatea notei obţinute astfel. Apoi a invitat pe unul din ei să pună în contact o probă de ţesut canceros pe fruntea respectivei persoane pe care el, în tot acest timp, îl ciocănea fără întrerupere în aceeaşi zonă de deasupra ombilicului. În clipa contactului cu ţesutul canceros, sunetele limpezi de pînă atunci îşi schimbară total sonoritatea căpătînd un timbru înfundat şi confuz, care dispărea imediat ce contactul era întrerupt. Abrams nu putu să tragă altă concluzie decît aceea că unde necunoscute încă, emise de ţesuturile bolnave, puteau fi absorbite şi înregistrate cu fidelitate de corpul omenesc sănătos şi să afecteze natura ţesuturilor acestuia pe toată durata contactului.

După cîteva luni, Abrams demonstră că se produceau o serie de “reacţii electronice”, după cum le-a numit el, sub influenţa cancerului, a tuberculozei, a malariei sau în cazul existenţei în organism a streptococilor, reacţii care puteau fi observate pe diferite regiuni ale toracelui unei persoane aflate în perfectă stare de sănătate. Aceste concluzii îi obligau pe medici să renunţe la teoria atotputernică după care boala ar fi doar de natură celulară. După opinia lui, aceasta s-ar datora faptului că nu celula, ci componentele ei moleculare cunosc o alterare a structurii lor, mai exact o schimbare profundă în numărul şi dispunerea electronilor, cărora moleculele le imprimă caracteristici observabile la microscop abia într-o fază ulterioară a evoluţiei bolii. Din păcate, medicina nu a aflat nici pînă astăzi cauza producerii acestei alterări.

Mai tîrziu, Abrams îşi dădu seama că radiaţiile emise de un specimen patologic puteau fi transmise asemenea electricităţii printr-un cablu de cupru, cu condiţia însă ca acesta să nu depăşească lungimea de 1,80 m. Cînd un medic neîncrezător îl provocă să localizeze cu precizie focarul de tuberculoză care-l transformase din medic în pacient, Abrams îi ceru să ţină lipit de frunte un disc de cupru conectat printr-un cablu la alt disc de cupru pe care un student îl plimba uşor pe piept, pînă cînd percuţia efectuată cu grijă înregistră dintr-odată modificări de timbru. Medicul-pacient fu silit să recunoască că Abrams localizase focarul de infecţie cu o precizie remarcabilă, de ordinul a doi sau trei centimetri, fără ajutorul razelor X.

Abrams s-a gîndit mai apoi la posibilitatea ca între diferitele afecţiuni să existe şi diferenţe manifestate în lungimile de undă ale semnalelor emise de o maladie sau alta. Amintirea paharelor lui Caruso îi stăruia mereu în minte, mai ales faptul că acestea se spărgeau numai la nota pe care ele însele o emiteau dacă erau ciocnite uşor cu unghia. După luni întregi de muncă încordată, a pus la punct un aparat care era capabil să emită sunete de tonalitate variată, cu un cadran care indica cu maximum de precizie tonalitatea respectivă, ceea ce elimina necesitatea percutării unui anumit punct de pe corpul pacientului şi înlătura orice coeficient de hazard, chiar dacă medicul era cu totul lipsit de simţ muzical.

Eficienţa aparatului consta în faptul că era suficientă o privire aruncată pe cadran şi poziţia acului indica fără eroare frecvenţa specifică bolii detectate. Abrams a dat aparatului denumirea de reflexofon. La aproape trei sferturi de secol de la naşterea lui, şi astăzi acesta funcţionează impecabil, iar diagnosticele puse cu ajutorul lui sînt de o precizie uimitoare.

Confraţii săi au avut însă reacţii nefavorabile faţă de acest aparat, chiar şi atunci cînd Abrams a dovedit că aparatul său permitea diagnosticarea sigură a bolii pe baza unei singure picături de sînge. Ei considerau că e ceva absurd, de domeniul fantasticului.

Descoperirea lui Abrams a rămas aproape necunoscută, singurii care credeau în ea fiind studenţii săi care, promoţie cu promoţie, au părăsit băncile facultăţii luînd cu ei şi cunoştinţele legate de folosirea acestui aparat atît de simplu şi de uşor de confecţionat.

Demonstrînd în faţa studenţilor săi reacţia declanşată de sîngele unei paciente atinse de malarie, Abrams a fost întrebat de ce se folosesc medicamente pe bază de chinină în acest caz. Drept răspuns, Abrams luă cîteva cristale de sulfat de chinină şi le puse în aparat în locul probei de sînge, obţinînd o notă ce corespundea perfect celei a malariei. După aceea aşeză în recipient proba de sînge infestată de paludism şi un cristal din cele folosite anterior, învelit însă în hîrtie de mătase. De această dată nota obţinută sună nespus de limpede, indicînd o stare de sănătate perfectă. Radiaţiile emise de chinină anulau total radiaţiile emise de moleculele de sînge infestat. Aceasta se datora, în opinia lui Abrams, unei legi electrice încă necunoscută.

Abrams s-a gîndit că, dacă reuşea să pună la punct un emiţător de unde de genul unei staţii de emisie radiofonică, în stare să altereze caracterul undelor emise de organismul bolnav de friguri sau de sifilis, de exemplu, atunci ar fi fost în stare să le anihileze la fel de eficace şi fără să mai recurgă la chinină sau la mercur.

Deşi considera la început că o asemenea realizare depăşea net posibilităţile tehnice ale timpului, Abrams se puse pe treabă cu aceeaşi îndîrjire pe care o punea în tot ce făcea şi, cu ajutorul unui prieten, Samuel O. Hoffman, reuşi să construiască aparatul conceput, căruia îi dădu numele de osciloclast, “spărgător de oscilaţii”. Acesta emitea unde specifice capabile să vindece maladiile care afectau organismul uman, fie alterînd, fie anulînd radiaţiile emise de diferite boli.

Acest lucru stîrni în întreaga lume medicală păreri contrare, Abrams fiind declarat “şarlatan care înjoseşte nobila artă a medicinii, în loc de a o sluji onest asemenea confraţilor săi”. Se declanşă un scandal de proporţii ce trecu oceanul, fiind propagat mai ales prin intermediul mijloacelor mass-media.

Abrams a murit în 1924 şi în semn de omagiu inedit, ziarul Scietific American a publicat timp de 18 numere consecutiv atacuri extraordinar de vehemente la adresa lui, insinuînd în special că Abrams fabricase blestemata aceea de “cutie” cu care se umpluse de bani vînzînd-o unor medici fraieri. Nimeni nu s-a gîndit să pomenească alt lucru, de data aceasta adevărat, anume că Abrams, care fusese milionar înainte de a pleca la Heidelberg, nu numai că nu văzuse nici un ban de pe urma invenţiei sale, dar nici nu cerea nici un ban din partea nici unui institut medical care voia să folosească sau să perfecţioneze aparatul lui şi că interzicea prin testament moştenitorilor săi să perceapă bani de pe urma acestei invenţii. Alt fapt demn de reţinut este că Abrams nu încasase toată viaţa lui nici măcar un dolar onorariu pentru consultaţii, pe care le acorda gratuit, iar salariul său de profesor universitar şi indemnizaţia de rector mergeau întotdeauna în conturile societăţilor de binefacere, el trăind din moştenirea rămasă de la tatăl său.

Cel mai de seamă merit al lui Abrams este acela de a fi descoperit că absolut tot ce este materie vie este şi radioactiv, astfel încît undele astfel emise pot fi captate în spaţiu servindu-se de reflexele umane ca de detectori.