Miracolul rugăciunii

Eugen Panaitiu

Toate articolele scrise de Eugen Panaitiu

Mare chirurg şi biolog francez, ALEXIS CARREL şi-a dobîndit celebritatea ştiinţifică prin excepţionalele sale descoperiri în domeniul vaselor de sînge şi al transplantului de organe. Cariera sa ştiinţifică impresionantă nu l-a împiedicat să fie şi un om profund religios. El a cercetat şi a apoi a crezut în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii, pe care a creditat-o cu renumele său. Răsplătit cu premiul Nobel pentru opera sa ştiinţifică, Carrel este şi autorul unor pagini celebre, dedicate influenţei covîrşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti.

Motto-ul vieţii sale a fost: „Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen”. Vă prezentăm în continuare cîteva fragmente din paginile pe care Alexis Carrel le-a scris despre rugăciune.

„A vorbi omului modern despre rugăciune ar părea la prima vedere un lucru inutil. Oamenii moderni consideră rugăciunea ca un fapt desuet, o superstiţie, un misticism, un rest de barbarie sau de primitivism. În realitate, omul modern ignoră aproape cu desăvîrşire rugăciunea şi efectele ei. Cauza principală a acestei ignoranţe este faptul că simţul sacrului s-a atrofiat în sufletul omului modern şi că rugăciunea a devenit o raritate. Foarte puţini se roagă şi, mai ales, foarte puţini se roagă cu adevărat. Rugăciunea multora este sterilă, deoarece nu trăiesc sensul rugăciunii: sînt egoişti, falşi, mincinoşi, farisei, orgolioşi, incapabili de credinţă şi iubire. În general, rugăciunea este un ţipăt de durere, un strigăt de ajutor. Uneori însă, ea devine o contemplaţie senină a principiului imanent şi transcendent al lucrurilor. Un act de iubire şi de adoraţie faţă de Acela de la care provine minunea vieţii. De fapt, rugăciunea este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există. Departe de a fi o recitare mecanică de formule, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului, o absorbţie a conştiinţei acestuia în Dumnezeu. Dar acest fenomen, în esenţă, nu este de natură intelectuală sesizabilă, de aceea rămîne inaccesibil atît filosofilor, cît şi savanţilor. Căci, precum simţul frumosului şi al iubirii nu depind de nici o cunoştinţă intelectuală, tot aşa, simţul sacrului – simţ al rugăciunii – nudepinde de silogisme intelectuale. Un om simplu, indiferent de gradul lui de inteligenţă, îl poate simţi pe Dumnezeu tot atît de bine cum simte căldura soarelui sau parfumul florilor. Dar acest Dumnezeu, atît de accesibil celui care-L iubeşte, se ascunde celui ce nu ştie a simţi şi a iubi, ci doar cunoaşte şi înţelege. Pentru a te apropia de Dumnezeu nu ai nevoie de ceremonii complexe ori de jertfe sîngeroase. Pentru a te ruga, nu ai nevoie decît de a face un efort de a tinde spre Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie mai mult afectiv decît intelectual. Scurtă sau lungă, cu voce tare sau mentală, rugăciunea trebuie să fie asemenea unei conversaţii între copil şi tatăl său. Ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu aşa cum sîntem. Te rogi în măsura în care iubeşti cu toată fiinţa ta. Forma rugăciunii variază de la cuvinte simple, spuse de ţăran în faţa Răstignitului de la răscrucea drumurilor, pînă la măreţia coralelor şi Liturghiilor solemne, care răsună sub bolţile catedralelor. Stăpînul lumii acceptă şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite în mod mecanic şi chiar numai aprinderea unei lumînări pot prezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.

Cel ce se roagă să fie vindecat de o boală organică poate rămîne mai departe bolnav; în schimb, dacă s-a rugat serios, trece printr-o transformare morală. Încetul cu încetul, rugăciunea produce în suflet calm, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii: sărăcia, boala şi moartea. Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav... Contactul cu Dumnezeu imprimă în sufletul omului o pace care apoi radiază din el şi difuzează pretutindeni. Prin rugăciune, omul merge la Dumnezeu, iar Dumnezeu vine la om. Rugăciunea apare ca indispensabilă dezvoltării noastre integrale şi armonioase. Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de hrană şi de oxigen.” […]

„Se constată că la cel ce are simţul sacrului şi se roagă, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente... Un exemplu printre altele: aveam o pacientă care suferea de cancer al uterului şi nu mai putea fi salvată. Dintr-o dată, s-a trezit în ea simţul sacrului. N-a mai mîncat nimic timp de 40 de zile, iar în acest timp se ruga cîte 13 ore pe zi. După 40 de zile, ne-a dat voie să o consultăm. N-am mai depistat cancerul pentru care închisesem la loc operaţia. Era vindecată şi întinerită. Au trecut de atunci zece ani şi continuă să fie sănătoasă. O altă vibraţie s-a născut în ea. Simţurile pervertite pînă mai ieri de plăceri gastronomice şi sexuale îşi revin prin rugăciune, se refac, se odihnesc. Odihna simţurilor este necesară nu numai pacientului, ci şi celui ce vrea să evite sau să prevină îmbolnăvirea. E vorba de a dezvolta o nouă deprindere, şi anume: aceea de a reduce la tăcere vuietul fiziologic, cascada de excitaţii şi de forţe egoiste.” […]

„Biocurenţii corpului omenesc sînt inferiori, ca potenţial, curentului electric produs de dinam, dar, din punct de vedere calitativ, ei sînt superiori, deoarece întreţin viaţa şi o cauzează. Electrofiziologia a descoperit cauzele bolilor într-un plan mult mai subtil. Ea ne explică de ce violenţa creează boli, de ce visele pot îmbolnăvi la fel de bine ca microbii, de ce virusurile sînt atît de puternice şi de ce oamenii religioşi au o mai mare forţă de rezistenţă, deşi sînt blînzi, moderaţi, generoşi. Iubirea, nu cea erotică, ci aceea pe care a predicat-o Iisus şi care implică servirea aproapelui, este un generator de biocurenţi. „Sportul” cel mai bun pentru organism este cel al credinţei, al rugăciunii, deoarece prin aceasta, bioelectricitatea umană nu se concentrează numai pe o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se difuzează pretutindeni în organism...

Realitatea este că cei vindecaţi prin rugăciune devin după aceea cu totul alţi oameni; parcă ar fi primit botezul spiritului sfînt: li se schimbă chiar şi temperamentul şi caracterul, ba chiar şi liniamentul corpului. Mă întreb de ce nu am folosi rugăciunea pentru a ne vindeca de bolile sociale, de răutatea lumii, de meschinăriile educaţiei noastre, de carierism, de avariţie, de erotism şi de cerinţa de dominare. Cu ajutorul rugăciunii, atomii omului, fiziologia lui intră în substratul divin al vieţii. Bazat pe o serie de date anatomice şi fiziologice, cred că stimulul rugăciunii ajunge în neuroni, se propagă prin circuitele neuronale şi cortico-subcorticale, şi de acolo se comunică ansamblului fiziologic. Celor ce se vindecau Hristos le spunea: „Credinţa ta te-a mîntuit”, şi adesea adăuga: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Căci, într-adevăr, boala este în cele mai multe cazuri o urmare a transgresiunii legilor firii, o neascultare de legile mîntuirii. Cînd inima omului se împietreşte faţă de legile naturale şi se întoarce spre josnicie, boala se apropie cu paşi repezi. Mînia, răzbunarea, invidia, răutatea, remuşcarea etc. produc în organismul uman o stare toxică, lucru evident pentru medic. Căci trupul omului, ca şi sufletul lui, a fost făcut să fie bun; răutatea îl îmbolnăveşte. Şi din acest motiv, duşmănia şi ura sînt păcate grave. Iisus ne îndeamnă să ne rugăm şi pentru „vrăjmaşii noştri”.

Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, reaşezînd toate celulele şi funcţiunile corpului în faţa puterii infinite a lui Dumnezeu.”

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.