Tăcerea

Costela Mitrea

Toate articolele scrise de Costela Mitrea

Tăcerea este cea mai frumoasă 'simfonie' a sufletului nostru. Nu mă refer la faptul că nu ai ce spune, asta este doar o interpretare a minţii, de o clipă, cînd caută un răspuns la o întrebare, aici mă refer la tăcerea ce vine din liniştea minţii care ştie deja răspunsul, fără să fie nevoită să argumenteze ceva, cuiva, care nu acceptă, probabil, nici un răspuns. De ce? Pentru că mintea este într-o continuă căutare, într-un continuu joc al negării şi acceptării, nedîndu-şi timp să 'vadă' răspunsul, nedîndu-şi timp să-şi asculte 'partenera', inima, s-o asculte pe cea care îl conduce într-o fascinantă călătorie a vieţii. Opreşte-te un minut şi priveşte-ţi mintea. Ce vezi? Un freamăt prelung, neobosit, de căutare, de regăsire, de acceptare a ei însăşi, negăsindu-şi liniştea, punîndu-şi cînd un voal de lumină şi iubindu-se cu fervoare atunci cînd se vede în oglindă şi-şi creează fantezia momentului, fie un voal de întuneric, şi este de ajuns doar pentru o clipă, atunci cînd cineva îi răneşte imaginea fie şi doar cu un zîmbet critic.

Tăcerea, unul din cele mai mari mistere ale fiinţei noastre, una din cele mai preţioase 'camere' ale sufletului nostru. Poţi fiinţa în tacere? Da, dar foarte greu, pentru că mintea este prin esenţa ei 'vorbăreaţă' şi ar suferi enorm să-i ceri să tacă şi doar pentru o clipă, este ca şi cum ai închide într-o cameră o femeie cu zece pălării şi fără nici o oglindă, cîtă suferinţă ar naşte aceasta, cîtă nedumerire, cît haos.

Credeţi că pot sta doi oameni, unul lîngă celălalt, într-o deplină tăcere? Pot ei comunica doar prin însăşi prezenţa lor, fără să fie nevoiţi să umple acest spaţiu al tăcerii cu cuvinte? Mulţi spun că este imposibil. Eu spun că se poate şi este minunat. Şi asta se poate întîmpla cînd ştii şi poţi trece de barierele 'normale' ale acceptării, ale toleranţei. Acceptarea nu doar ca o formulă ce îmbracă superficial dialogurile noastre interumane, aici vorbim despre acceptarea totală a 'ţesăturii' ce se creează în fiecare clipă în noi şi în prelungirea noastră ca un tot. Mă refer la capacitatea noastră de înţelegere, de extindere a unei dimensiuni diferite de cea care este setată în subconştientul nostru şi care cuprinde doar o multitudine de forme văzute doar cu ochii fizici, şi fără încercarea noastră de a pătrunde în propria noastră adîncime. Nu lăsaţi teama de necunoscut să vă împiedice să descoperiţi alte valori ale fiinţei voastre, altele decît cele pe care le ştiţi şi pe care credeţi că nimic şi niciodată nu le va schimba. Ar fi o eroare de gîndire, ar fi capacitatea noastră de limitare a noului, a necunoscutului, nu am face decît să trăim în propria noastră 'cuşcă', refuzînd să o depăşim şi să ne 'scăldăm' fiinţa în întinsele dimensiuni ale vieţii.

Cînd vorbim despre toleranţă, nu vorbim despre ceva ce trebuie acceptat în defavoarea noastră şi nici în defavoarea altcuiva, vorbim de capacitatea noastră de a accepta în afară de modelul nostru şi acceptarea altor modele, eliminînd judecăţile subiective ce ne reprezintă, încercînd doar să înţelegem ce se întîmplă cu adevărat în faţa noastră. Realitatea pe care o percepem în astfel de momente nu este cu adevărat, adevărata realitate, sau cum spun înţelepţii: lucrurile nu sînt aşa cum par a fi. Ceea ce pare a fi un 'voal' al manifestărilor noastre, şi spun bine voal, este proiecţia trăirilor noastre ce sînt filtrate de propria noastră conştiinţă. Dar cît de largă este conştiinţa noastră? La această întrebare fiecare din noi va trebui să răspundă.

Deci, a tolera înseamnă a accepta, a accepta înseamnă că deja ştii, cînd deja ştii, înseamnă că poţi să taci, şi cînd ştii să taci, ştii să asculţi. Ascultă şi vei primi un altfel de răspuns, potrivit sau nepotrivit ţie, dar cu puterea de a-l accepta sau nu, fără ca mintea să distorsioneze imaginea lui. În haos toate lucrurile tind să nu mai aibă cursul lor firesc, şi este firesc, atîta timp cît ne grăbim să judecăm fără o cunoaştere reală a realităţii momentului respectiv. Ne vom pierde busola raţiunii şi nu vom şti să discernem realul de iluzie. În tăcere, înşişi lucrurile şi evenimentele însele îţi vor arăta calea ce trebuie să o urmezi ca să nu te rătăceşti în păienjenişul minţii şi al faptelor tale.

Cît de frumoasă şi, în acelaşi timp, cît de înspăimîntătoare este tăcerea. Frumoasă atunci cînd mintea se transpune în suflet ca o punte de comunicare cu exteriorul. Să vorbeşti în tăcere cu ploaia, cu vîntul, cu iubitul, cu iubita, cu soarele, cu păsările, ştiind că ele simt autenticitatea ta.

Cît de înspăimîntătoare este tăcerea atunci cînd dialogul cu tine însăţi nu există şi nu-ţi cauţi propria valoare decît prin ochii celorlalţi! Cineva ar spune că este foarte important ca cineva să-ţi vadă valoarea, să creadă în tine. Sînt de acord. Dar asta nu o poţi proiecta asupra celuilalt atîta timp cît tu nu-ţi poţi vede propria valoare, cît timp crezi că nu eşti demn de foarte multă iubire.

Fii tu însuţi şi ascultă, în 'tăcerea' lui, Universul îţi şopteşte ce fiinţă minunată eşti şi te iubeşte în toată splendoarea ta, omule.