Despre umilinţă

Nicoleta Bercea

Toate articolele scrise de Nicoleta Bercea

"Kabir, fii doar o pietricică pe cărare; abandonează-ţi egoismul.
Un astfel de slujitor umil Îl va cunoaşte pe Dumnezeu.
Kabir, la ce bun să fii o pietricică? L-ai răni pe călătorul de pe potecă.
Slujitorul tău, o Doamne, este ca praful de pe pămînt.
Kabir, dar ce s-ar întîmpla dacă cineva ar deveni ca praful?
S-ar ridica purtat de vînt şi s-ar lipi de trupul călătorului.
Slujitorul umil al lui Dumnezeu ar trebui să fie ca apa, care spală totul.
Kabir, dar ce ar fi atunci cînd cineva ar deveni ca apa?
Cînd s-ar răci, cînd s-ar înfierbînta.
Slujitorul umil al lui Dumnezeu trebuie să fie ca Dumnezeu."
(citat din Sri Guru Granth Sahib - Gurbani)

Pentru a putea înţelege mai bine ce reprezintă umilinţa ca atitudine, trebuie să pornim de la etimologia cuvîntului, care derivă din forma latină Humilitas şi care, la rîndul ei, îşi are rădăcinile în latinescul Humus (pămînt).

Aidoma pămîntului care acceptă şi primeşte în tăcere toate cîte îi vin de la cer, la fel şi omul care manifestă starea de umilinţă îşi deschide complet fiinţa către graţia divină, nelăsîndu-şi egoul să pună bariere în calea acesteia. Asfel, meditînd la calităţile pămîntului, vom putea intui semnificaţia adîncă a umilinţei.

Umilinţa înseamnă bunătate, blîndeţe.

Ea este aducătoare de pace şi seninătate în suflet. Iisus Însuşi ne îndeamnă în acest sens: "ÎNVÃŢAŢI DE LA MINE, CÃ SÎNT BLÂND ŞI SMERIT CU INIMA, ŞI VEŢI GÃSI ODIHNA SUFLETELOR VOASTRE" (MATEI, XI, 29).

Umilinţa înseamnă deschidere, receptivitate, abandon.

Fiinţa cu adevărat umilă se abandonează în totalitate voinţei divine. Ea manifestă dorinţa de a-L lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Aceasta înseamnă să se bucure plin de recunoştinţă de toate darurile care vin de la El, să aibă credinţă în puterea Lui, în voinţa Lui de a ne reprimi în braţele Sale, dar mai presus de toate să Îi acorde Lui primul loc în viaţa sa. Fiinţa umilă este capabilă să manifeste supunere atît faţă de Dumnezeu cît şi în faţa semenilor săi, din dragoste de Dumnezeu. Astfel, umilinţa asigură fiinţei o legătură corectă atît cu Creatorul cît şi cu creaţia Sa.

Umilinţa înseamnă cuminţenie, încredere.

Fiinţa umilă ştie că este un copil al lui Dumnezeu, de aceea primeşte cu încredere tot ceea ce Tatăl îi trimite, conştient fiind că, indiferent de încercările prin care îl trece, Acesta nu poate să îi dorească decît binele.

Umilinţa înseamnă simplitate, naturaleţe.

Aceasta presupune să fii natural, să accepţi totul ca venind de la sine, să laşi lucrurile să curgă firesc în viaţa ta. Viaţa unui om umil este simplă, şi totuşi nu este neatractivă, este uşoară, şi totuş metodică sau bine organizată. Omul umil ştie că realizarea lucrurilor mari constă în realizarea impecabilă a lucrurilor mici.

Umilinţa înseamnă tăcere, interiorizare.

Ea este o adîncire tot mai profundă în propria fiinţă, pînă la identificarea cu esenţa ultimă, Sinele Divin nemuritor.

Umilinţa înseamnă renunţare.

Ea presupune să renunţi la ideea de "eu" şi "al meu", de posesivitate asupra unui rol, a unei activităţi, a unui obiect, a unei persoane, a propriului corp fizic, căi chiar şi acesta şi toate bunurile pe care le deţinem nu ne aparţin în realitate. Toate acestea ne-au fost lăsate în "custodie", cu scopul precis de a ne împlini menirea pentru care am venit aici în această existenţă.

Umilinţa este o calitate rar întîlnită, deoarece a o avea înseamnă să nu-ţi mai doreşti nimic pentru tine. În schimb, daca o ai, atunci obţii totul.

Umilinţa înseamnă răbdare, ascultare, acceptare.

O persoană umilă este cea care face efortul de a-i asculta şi de a-i accepta pe ceilalţi exact aşa cum sînt. Cu cît acceptarea celorlalţi este mai mare, cu atît persoana va fi mai demnă de stimă şi va fi mai ascultată.

Umilinţa înseamnă realism, corectă înţelegere. Ea este opusul importanţei de sine.

Orgoliul reprezintă încercarea disperată a unei persoane de a scăpa de propriile sentimente de inferioritate. Ea îşi doreşte onoruri şi elogii pentru a se asigura că este o persoană valoroasă, în contrast cu ceea ce simte faţă de ea însăşi. Cu toate acestea, elogiile şi admiraţia nu sînt niciodată suficiente. O astfel de fiinţă nu manifestă niciodată destulă siguranţă şi de aceea persistă în încercările de a-i impresiona pe ceilalţi cu realizările sale.

Falsa identificare cu trupul ne face dornici să primim permanent recunoaştere din partea celorlalţi. Însă persoana cu adevărat umilă nu urmăreşte satisfacţia de a fi apreciată, flatată sau recunoscută de ceilalţi. Această fiinţă cunoaşte sau înţelege intuitiv că ea nu reprezintă corpul fizic. Pentru o astfel de persoană, onoarea sau dezonoarea, faima sau tot ceea ce ţine de acest corp muritor, sînt inutile.

O persoană cu adevărat umilă este o fiinţă perfect realistă. Umilinţa nu presupune negarea calităţilor sau darurilor cu care eşti înzestrat, ci acceptarea faptului că toate acestea sînt un dar de la Dumnezeu şi că puterea pe care o manifeşti este de fapt Puterea Lui. Ea trece doar prin tine, dar nu vine de la tine.

Orgoliul şi respectul de sine sînt doi poli opuşi, căci cel care se respectă pe sine însuşi manifestă respect şi faţă de ceilalţi. Un astfel de om va avea despre sine o imagine cît mai corectă şi, datorită înţelegerii sale intuitive, va şti întotdeauna unde îi este locul în raport cu tot ceea ce îl înconjoară. Umilinţa înseamnă înţelepciune.

Umilinţa îţi dă puterea de a percepe situaţii, de a discerne cauzele obstacolelor şi dificultăţilor, şi de a rămîne tăcut. Cuvintele omului umil sînt pline de miez, sînt puternice şi rostite cu bunăcuviinţă. O persoană umilă poate împrăştia furia cuiva numai cu cîteva cuvinte.

Un singur cuvînt rostit cu umilinţă are valoarea a mii de cuvinte.

Umilinţa înseamnă iertare.

Iertarea este unul dintre cele mai mari gesturi de umilinţă pe care le putem face. Iertarea presupune renunţarea la dreptul de a ni se face dreptate pentru un rău care ne-a fost pricinuit. Ea reprezintă renunţarea la sine şi renunţarea de a insista pe dreptatea noastră.

Umilinţa înseamnă mulţumire, recunoştinţă.

O inimă plină de recunoştinţă faţă de darurile venite de la Dumnezeu este o inimă umilă. Starea de mulţumire manifestată în orice împrejurare de viaţă este o stare specifică omului umil.

Umilinţa înseamnă adaptabilitate.

O persoană umilă este capabilă să se descurce în toate circumstanţele, indiferent cît de nefamiliare şi negative. Ea manifestă umilinţă în atitudine, cuvinte şi în relaţiile cu toţi ceilalţi, fără a cădea în extrema servilismului.

Umilinţa înseamnă măreţie.

Semnul măreţiei este umilinţa. Paradoxal, omul umil, cu cît este mai mare, cu atît este mai mic. Şi cu cît este mai mic, cu atît este mai mare. Atunci cînd cineva manifestă virtutea umilinţei, toată lumea se apleacă în faţa sa, căci toţi se apleacă în faţa celor care s-au aplecat ei înşişi mai întîi.

Umilinţa înseamnă iubire.

La fel ca şi iubirea, umilinţa "îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Corinteni 13)

Umilinţa este cea mai plăcută ofrandă adusa divinului.

Inima plină de umilinţă este cel mai pur vas, apt să primească în el graţia Cerului.

"CÃCI DE AI FI VOIT JERTFÃ, ŢI-AŞ FI DAT. ARDERILE DE TOT NU LE VEI BINEVOI. JERTFA LUI DUMNEZEU: DUHUL UMILIT. INIMA ÎNFRÂNTÃ ŞI SMERITÃ, DUMNEZEU NU O VA URGISI." (PSALMUL 50)