Părintele Cleopa

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Duhovnicul este sufletul, inima care dă viaţă unei mănăstiri. Autoritatea lui morală, experienţa lui, blîndeţea şi meşteşugul lui de a călăuzi sufletele pentru a se trezi la viaţa veşnică sînt calităţi pe care duhovnicul le manifestă din plin. Duhovnicul este un om al Duhului, care poartă în sine pe Duhul Sfînt şi cu ajutorul Lui luptă împotriva răutăţii, pentru ocrotirea şi mîntuirea fiilor lui sufleteşti. În chilia duhovnicului, ca într-o cămară a Duhului, se dau sfaturi de taină, se deschid inimile împovărate, se tămăduiesc răni ascunse, se mîngîie sufletele tulburate şi se dezleagă marile întrebări ale vieţii. La orice oră din zi sau din noapte, duhovnicul stă de veghe, se roagă pentru fiecare, împacă, linişteşte, binecuvîntează, se jertfeşte şi îşi pune sufletul garanţie pentru fiii lui duhovniceşti. De iscusinţa şi priceperea lui duhovnicească depinde în cea mai mare parte mîntuirea celor pe care îi povăţuieşte.

Un astfel de om al Duhului a fost arhimandritul Cleopa Ilie, părinte duhovnicesc al mănăstirii Sihăstria şi al multor credincioşi pentru mai bine de 50 de ani. Părintele Cleopa a fost un duhovnic al rugăciunii, al cunoaşterii şi al cuvîntului viu, care trezeşte conştiinţa, care luminează mintea şi dă viaţă sufletului. El pornea de la minte spre inimă. De aceea, mai întîi învăţa, sfătuia, explica, hrănea sufletul prin cuvînt şi abia la urmă spovedea şi asculta glasul conştiinţei şi al inimii celor care veneau la el.

Acest mare duhovnic s-a născut în anul 1912, în Comuna Suliţa din Judeţul Botoşani, într-o familie aleasă de Dumnezeu, cu zece copii. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, erau buni creştini şi trăiau din munca cîmpului. Patru din cei zece copii au murit de mici, iar cinci din cei şase fraţi rămaşi în viaţă au intrat în cinul monahal.

Tînărul Constantin, abia trecut de vîrsta majoratului, s-a prezentat la Sihăstria Neamţ, dar în loc de stareţ a fost primit de econom, un călugăr aspru, cu un păr bogat, roşu, ca de leu tînăr şi viguros, care i-a spus doar atît: „Ai venit să rămîi la noi?” „Da”, i-a răspuns Cleopa, pe atunci Constantin, spunîndu-i că mai are doi fraţi aici, călugări. Economul s-a întors repede, cu un băţ în mînă, i-a dat băţul şi i-a arătat un trunchi de copac uscat spunîndu-i doar atît: „Bate trunchiul ăsta! Bate-l!” Şi tînărul a început să-l bată, ţinînd încă pe umăr traista în care îşi purta averea, cîteva cărţi şi ceva schimburi de corp. Economul i-a întors spatele şi a plecat la treburile lui.

Treceau pe lîngă el călugări, fraţi, vizitatori, dar nimeni nu-l băga în seamă. A sunat clopotul de masă, apoi de cină, dar de dînsul nu-şi mai amintea nimeni. Seara tîrziu a venit economul, l-a luat de braţ şi l-a adus la casa oaspeţilor, într-o cameră cu pat de scîndură, fără saltea, acoperit doar cu un ţol de cînepă şi avînd la unul din capete o pernă de paie. N-a apucat să adoarmă bine, că a auzit toaca şi apoi îndată clopotele. S-a deschis uşa şi din prag economul i-a făcut semn să-l urmeze. Era ora 11 şi începea utrenia şi mezonoptica. L-a dus în biserică şi l-a aşezat într-un colţ, în pronaos. Biserica era luminată doar de cîteva lumînări, aşa că nimeni nu l-a remarcat. Pe la ora unu după miezul nopţii slujba s-a terminat, economul a rămas la urmă şi i-a făcut semn din nou să-l urmeze în cameră. Dimineaţa, foarte devreme, l-a adus din nou la poartă, i-a dat din nou băţul în mînă şi i-a zis ca şi în ajun: "Bate-l! " Şi aşa a decurs şi a doua zi, şi a treia zi, bătînd cu băţul în buştean, nemîncat şi ignorat de toată lumea. În ziua a treia, la apusul soarelui, a venit economul şi i-a zis: "Vino, te cheamă Bătrînul!" Bătrînul era stareţul Ioanichie, căruia i se zicea aşa de pe cînd avea doar patruzeci de ani. Îl primi cu blîndeţe pe tînărul Cleopa, spovedindu-l şi citindu-i dezlegările, apoi i-a spus ca a doua zi să plece la Piciorul Crucii, la stînă.

Şi din seara aceea, în afară de o altă seară, cînd a fost trimis la slujba de noapte şi botezat Cleopa trei ani mai tîrziu, pe tînărul Constantin Cleopa nu l-au mai văzut decît cei care mai treceau din cînd în cînd pe la stînă şi se nimerea ca oile să nu fie prin pădure. Prin mănăstire nu l-a mai văzut nimeni ani şi ani, aproape cincisprezece. Pînă cînd într-o zi Bătrînul i-a chemat pe toţi părinţii şi fraţii, spunîndu-le că nu va mai fi stareţ şi în locul lui să-l aleagă pe Cleopa. Atunci părinţii uimiţi au întrebat: "Care Cleopa? Prostul de la oi?" Într-adevăr lui Cleopa i se zicea "Prostul de la oi". Venise cu cincisprezece ani înainte şi toţi credeau că a fost uitat la oi.

Degeaba au încercat părinţii să-l înduplece pe Bătrîn să renunţe la alegerea sa. Nu i-au spus că gîndul de a-l alege pe Cleopa stareţ e un gînd năstruşnic, dar au găsit destule argumente cuminţi ca: „Cleopa nu ştie carte”, „Cleopa nu ştie să vorbească cu lumea”, „Cleopa nu se va descurca cu reparaţiile”, „Cleopa nu are experienţă”. Iar Bătrînul stăruia în hotărîrea sa. Văzînd aceasta părinţii, nevrînd să-l mîhnească pe Bătrîn, s-au dus să-l aducă pe Cleopa. Ajungînd la stînă şi spunîndu-i că a fost ales stareţ, tînărul Cleopa căzu în genunchi şi spuse că nu este vrednic de stareţ. Părinţii i-au spus că este dorinţa Bătrînului şi ei s-au hotărît să-l asculte, că cine ştie cîte zile mai are şi să nu-l mîhnească. Şi că de mănăstire vor avea ei grijă. Auzind că aceasta este dorinţa Bătrînului, Cleopa acceptă.

L-au coborît în mănăstire, l-au îndrumat să se spele, i-au adus schimburi, dulamă şi rasă nouă de la magazie, şi apoi l-au dus în biserică pentru ceremonia de instalare. A venit şi Bătrînul la biserică. Secretarul a citit fără entuziasm hotărîrea de alegere, iar Bătrînul i-a dat cîrja stăreţească fără nici un cuvînt, căci nu ţinuse cuvîntări niciodată. Apoi toţi se mişcară, dînd să se retragă, cînd noul ales ridică mîna cerînd ascultare. Atunci unul din părinţi a zis în rîs : „Stareţul nostru ştie să vorbească!”

Într-adevăr le dovedi că ştie să vorbească. Timp de două ceasuri le vorbi despre Sfinţii Părinţi, le arătă cum înţelege el să-i povăţuiască pe calea mîntuirii. Analiză păcatele mari şi pe cele mici ale minţii şi ale imaginaţiei, le dădu sfaturi, cită din memorie pagini dupa pagini din Sfîntul Isac Sirul, din Efrem Sirul, din Ioan Damaschin, din Scărarul, din Maxim Mărturisitorul, din manuscrisele paisiene şi din teologia modernă, le spuse cum înţelege să reconstruiască acareturile arse şi cum va duce mai departe rînduiala Bătrînului şi toţi înţeleseră că se aflau în faţa adevăratului urmaş al Bătrînului.

La sfîrşit se rînduiră toţi şi-i sărutară mîna. Cel dintîi Bătrînul. Iar prin faţa Bătrînului trecură umiliţi, cu respect şi veneraţie.

Dintre toţi, numai Bătrînul ştia că în cei cincisprezece ani cît fusese la oi, lui Cleopa nu-i lipsiseră din traistă cărţile, împrumutate în taină, fie de la Neamţ, fie de la Secu, mănăstirile vecine de care se apropia cu turmele prin pădure, mănăstiri cu biblioteci mari, din care în cincisprezece ani îşi făcuse o adevărată cultură teologică.

Părintele Cleopa a rămas stareţ timp de cîţiva ani, după care a fost transferat stareţ la mănăstirea Slatina, unde a format o obşte model de aproape 170 de călugări şi fraţi, o adevărată academie duhovnicească. Însă a fost prigonit sub vechiul regim ateist, fiind nevoit să se retragă în adîncul Munţilor Carpaţi de trei ori, ca mare pustnic, numărînd în total aproape zece ani de singurătate şi viaţă pustnicească.

În anul 1964, Cleopa se reîntoarce la Sihăstria, de unde nu va mai pleca niciodată pînă la mutarea sa din viaţa trupească.

Este considerat pe drept cuvînt unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai monahismului românesc contemporan.

Viaţa sa interioară exemplară, de ascet şi sihastru consacrat, memoria sa rar întîlnită, blîndeţea, iubirea sa faţă de toată făptura, faţă de oameni şi munţi, de păsări şi flori, de cîmpuri şi stele, văzînd totul ca pe o Sfîntă Liturghie cosmică, fac din Părintele Cleopa o personalitate marcantă în spiritualitatea ortodoxă. El a fost mereu misionar. A ştiut în orice împrejurare să urască păcatul, dar să iubească pe păcătos şi să trezească în om dorinţa de a-şi înnoi viaţa şi bucuria de a crede în Dumnezeu. Avea darul de a spune lucruri adînci într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor. El nu a cerut nimănui niciodată să împlinească ceea ce el n-a practicat personal.

La întrebarea care este cea mai puternică rugăciune, Părintele ne spune că este rugăciunea cea scurtă, care vine din adîncul inimii, cu suspine şi lacrimi, după mărturia Sfintei Scripturi care zice "Din adîncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu".

Şi ne povesteşte o întîmplare minunată care s-a petrecut într-o dimineaţă pe la ora 4, pe cînd îşi făcea rugăciunile de Sfînta Împărtăşanie în genunchi, în faţa Sfintei Mese. Nu după mult timp intră să se roage o femeie care venise de cu seara la mănăstire. N-o cunoştea. Se ruga încet pe la toate icoanele şi făcea mereu mătănii. Nu ştia că mai este cineva în biserică. Văzînd Părintele că se roagă aşa stăruitor, s-a uitat prin sfintele uşi să vadă cine se roagă cu atîta credinţă. Femeia stătea în genunchi în mijlocul bisericii, cu mîinile ridicate în sus şi zicea din toată inima : „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!” Şi a văzut o lumină gălbuie în jurul ei. Apoi femeia a căzut cu faţa la pămînt şi se ruga fără glas. Raza de lumină dimprejurul ei se făcea tot mai mare şi se ridica în sus. După puţin timp lumina s-a stins încet, iar femeia s-a ridicat şi a ieşit din biserică. Era o femeie de la ţară. Părintele fu atît de impresionat încît a început să plîngă.

Şi ne spune în continuare că fiecare creştin şi monah poate să ajungă pe cele mai înalte trepte ale rugăciunii, dacă se va sili în toată vremea a se ruga, căci dascălul cel mai mare care învaţă şi ajută pe om să sporească în rugăciune este însăşi osteneala rugăciunii.

De acum înainte Părintele Cleopa duhovnicul nu mai poate fi găsit în chilia sa, dar el rămîne tainic prezent cu sfatul său luminos şi binefăcător în conştiinţele şi inimile celor care l-au avut părinte duhovnicesc, rămîne prezent în sfaturile sale scrise în cărţi şi scrisori sau înregistrate pe casete.

El ne spune că omul se poate mîntui şi în lume, şi în mănăstire, şi la oraş, şi la sat, şi în pădure, dacă are credinţa dreaptă în Dumnezeu, fapte bune şi smerenie, adică omul să nu cugete că are ceva al său, ci că tot ce are în viaţa sa este de la Dumnezeu. Şi să avem către Dumnezeu o inimă de fiu, adică să-L iubim şi să ascultăm de El, precum ascultă un fiu bun pe tatăl său şi să avem către aproapele inimă de mamă, adică să-i ajutăm atît sufleteşte, cît şi trupeşte, după puterea noastră, iar faţă de noi înşine inimă de judecător.

Părintele ne aminteşte că milostenia este fiica cea mare a dragostei creştineşti, că are valoarea deplină numai dacă este făcută în numele lui Hristos. Cea mai mare milostenie creştină este vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, spre mîntuirea oamenilor. Despre aceasta Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea: "Cel ce face milostenie este mai mare decît cel ce înviorează morţii, căci milostenia acoperă o mulţime de păcate." Cele mai puternice pricini ale păcatelor în lume, care duc la pierzanie pe mulţi creştini sînt: alcoolul, desfrîul, banii şi necredinţa în Dumnezeu.

Părintele Cleopa a arătat într-un fel minunat cum cineva poate să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierînd lumea, nu bătînd din uşă în uşă, ci deschizînd cu dragoste părintească uşa inimii sale şi ajutînd pe fiecare om dornic să-şi deschidă propriul său suflet pentru a se întîlni cu iubirea lui Dumnezeu.