Demonul înainte mergător

Aurel Dumitraşcu

Toate articolele scrise de Aurel Dumitraşcu

Am aflat pentru prima dată, uimit, de existenţa acestui demon dintr-o carte. Auzisem de demonul lenii, ori al mîndriei, dar niciodată de unul „înainte mergător“… Curînd aveam să mă dumiresc asupra acestor cuvinte şi aveam să-i constat, din nefericire prezenţa, atît de des în această lume… Căci deşi pare mărunt este atît de primejdios… Dacă despre ceilalţi se ştiu destul de multe, surprinzător, despre acesta nu se ştie aproape deloc. Atît de bine se face nevăzut încît aproape că nici nu există. Din acest motiv m-am decis a scrie cîteva cuvinte despre el.

El este cel care le fură oamenilor un dar foarte preţios în această lume, timpul. Fiecăruia dintre noi ne-a fost dată o mare comoară: timpul. Tocmai de aceea acest demon este atît de primejdios. El este cel care seduce într-un mod şiret omul, propunîndu-i diverse opţiuni de a-şi trăi viaţa, ori amînîndu-i visele.

Oferind felurite false bucurii, goale, el fură oamenilor adevărata şi autentica bucurie de a trăi, lăsîndu-i în final (pe cei care au acceptat aceste daruri) cu un timp mort. Este vorba de acea senzaţie care survine uneori (acest demon se străduieşte însă să ne facă să nu simţim nici măcar aceasta) în viaţa unui om, că viaţa (timpul) parcă i s-a scurs printre degete, că inima îi e goală, şi că adevăratele probleme au rămas fără răspuns. El este cel care stopează toate idealurile nobile şi măreţe. De cîte ori nu au simţit unii un avînt extraordinar de a fi mai buni, ori de a (se) iubi cu toată puterea, ori… ? Aproape de fiecare dată însă, încetul cu încetul focul s-a domolit, însă nu din lipsă de putere, ci pentru că treptat a apărut neîncrederea, ori poate plăcerea activităţilor cotidiene, ori amînarea, plictiseala, ori însăşi uitarea… Şi de fiecare dată omul nici nu a bănuit măcar că astfel, nefolosind timpul, cheltuindu-l pe lucruri fără viaţă, încet inima îi moare. Căci timpul furat de acest demon este la fel precum banii depozitaţi într-o bancă: deşi aparent îi deţii şi se înmulţesc, în realitate nu ai absolut nimic, doar o idee mentală abstractă şi goală de bani, pentru că timpul nefolosit (adică netrăit cu inima) e pierdut.

Acest demon este cel care face oamenii să-şi umple viaţa cu nimicuri, să-şi amîne mereu îndatoririle inimii, ale sufletului… Este cel care ne face să credem că şi mîine va mai fi o zi, că este timp mîine de Dumnezeu, de eforturile spirituale. El nu trebuie confundat cu spiritul rău al lenii, căci un om a cărui viaţă e îndrumată de acest spirit „înainte mergător“ poate fi chiar activ.

El este aproape mereu prezent, ascunzîndu-se cu grijă de adevăr, ghidîndu-i omului paşii pe cărări care nu-s nici întunecate, nici luminoase, ci doar îngheţate, moarte.

Acest demon este tot mai prezent astăzi: aproape pretutindeni oamenii par absenţi din realitate, din aici şi acum, trăind mai mereu în mintea lor, preocupaţi numai de propria persoană, de viitor sau trecut, urmînd aceleaşi drumuri cu trupul, mintea sau cu vorbele lor.

Pentru a putea învinge acest „mic“ demon, trebuie să îi observăm armele. Cele mai puternice arme ale sale sînt: puterea de a fascina prin lucrurile moarte, adesea puţin folositoare (de pildă în România, la ora actuală, se manifestă o atracţie oarbă a oamenilor faţă de aproape orice emisiune televizată, şi mai ales faţă de telefoanele celulare), plictiseala/monotonia/banalitatea, uitarea amintirilor frumoase, a bucuriei de a trăi această viaţă extraordinară !

Ori de cîte ori vă simţiţi foarte plictisiţi de viaţă e semn că cel despre care am vorbit vă dă tîrcoale, şi atunci trebuie să vă amintiţi de bucurie, de Dumnezeu, de iubire, de dragostea pentru semeni, dar mai ales să trăiţi în prezent, căci aici se află şi bucuria, şi viaţa, şi iubirea, şi Dumnezeu, deoarece voi înşivă sînteţi aici.

Nu ştiu cît de bine am reuşit să descriu această problemă gravă, şi nu ştiu cît de mult am reuşit să trezesc imboldul de a lupta cu acest „mic“ duşman, însă vă recomand călduros să citiţi Momo, de Michael Ende, o carte minunată din care voi cita doar un pasaj:

„Căci la fel precum aveţi ochi pentru a vedea lumina şi urechi pentru a auzi sunetele, tot astfel aveţi şi o inimă pentru a simţi timpul cu ea. Întregul timp care nu e simţit cu inima e la fel de pierdut ca şi culorile curcubeului pentru un orb sau cîntecul unei păsărele pentru un surd. Din păcate există însă inimi oarbe şi surde care nu simt nimic, deşi bat.“

Michael Ende – „Momo sau strania povestire despre hoţii de timp
şi fetiţa care le-a înapoiat oamenilor timpul furat“