Nevoia de interiorizare

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Căutarea lui Dumnezeu şi rezolvarea problemelor legate de existenţa în lume n-au fost întotdeauna două probleme separate. Cu toate acestea, diferenţele mari între ceea ce înseamnă căutarea lui Dumnezeu şi rezolvarea problemelor legate de existenţa în lume au determinat perceperea acestor aspecte ca fiind diferite şi chiar opuse. Într-o ordine firească, profund spirituală, tot ceea ce trebuie să facă omul este să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de orice, să-l caute neîncetat, iar toate celelalte, necesare traiului pe pămînt, îi vor fi date pe deasupra. Creştinii au această învăţătură clar exprimată în Noul Testament, însă chiar şi pentru ei este foarte dificil să trăiască cu o asemenea credinţă.

În scrierile filozofilor greci despre suflet, scrieri care în mare parte au preluat învăţăturile egiptenilor sau ale sumerienilor, regăsim această concepţie a compartimentelor sau cămăruţelor. În sufletul fiecărui om există o cămăruţă consacrată lui Dumnezeu, în care sălăşluieşte Divinitatea, există o altă cămăruţă consacrată lumii exterioare şi o alta consacrată chiar lui însuşi. Din cele mai vechi timpuri, conform scrierilor pe care le avem, omul a trăit între două lumi: o lume interioară şi o alta exterioară.

Analizînd datele oferite de izvoarele istorice, putem spune că marile civilizaţii au ajuns la înflorire în momentul în care au reuşit să creeze o armonie perfectă între lumea exterioară şi lumea interioară. Atunci cînd anumite grupuri de oameni se focalizau preponderent asupra lumii interioare, ei puneau bazele unei societăţi iniţiatice şi dacă numărul acestora era foarte mare în cadrul unui popor, putem spune că apărea un popor consacrat lui Dumnezeu, aşa cum a fost iniţial poporul evreu, de exemplu. Cu timpul, se pare că centrul de greutate a ajuns în preocuparea faţă de lumea exterioară, materială, iar evreii au ajuns să se situeze printre cei mai „descurcăreţi” oameni ai societăţii de tip occidental.

O civilizaţie cu adevărat înfloritoare se bazează întotdeauna pe o armonie perfectă între lumea interioară şi cea exterioară. Altfel spus, numărul oamenilor care se preocupă preponderent de aspectele interioare ale spiritului şi numărul oamenilor care se ocupă preponderent de aspectele exterioare ale vieţii, în special de cele materiale, este echilibrat. Societăţile decadente sau amurgul marilor civilizaţii, este marcat întotdeauna de o rupere a echilibrului dintre viaţa spirituală şi cea materială în defavoarea celei spirituale.

Noi, ca fiinţe individuale, trebuie să învăţăm să îmbinăm în mod armonios nevoia de exteriorizare şi nevoia de interiorizare. Avînd în vedere diferenţierile majore care există între cele două lumi, interioară şi exterioară, vom observa că o jumătate de oră de cercetare a spiritului, dar nu prin lecturarea unei cărţi sau prin vizionarea unui documentar, ci printr-o cercetare directă, echivalează cu zeci de ore petrecute în cercetarea lumii exterioare. În unele şcoli se spune că „un gram de practică valorează cît tone de teorie”. Iată de ce pe undeva sîntem avantajaţi datorită faptului că lumea interioară nu necesită o perioadă de timp însemnată pentru a fi cunoscută. Nu trebuie să vă sperie această nevoie sau necesitate de a căuta în interior. Nu trebuie să vă cramponaţi imediat de faptul că nu aveţi timp să vă ocupaţi de cunoaşterea de sine. Afirmaţii de genul: „sînt prea ocupat, am atîtea probleme, am atîtea solicitări şi acasă şi la serviciu şi în multe alte locuri; sînt atîtea lucruri care trebuie să fie făcute în această lume exterioară şi nu mai am timp să mă ocup de realizarea unei experienţe directe a întîlnirii cu sufletul” nu îşi au rostul.

Repet, nevoia de interiorizare este reală şi sînt oameni care nu pot trăi dacă nu se interiorizează măcar de două ori pe zi. Din tradiţia populară am păstrat un obicei bun pînă de curînd, şi anume, acela de a spune o rugăciune dimineaţa şi una seara. Numai că şi aceste două momente au fost reduse cu timpul doar la un minut, maximum două, atît cît să se rostească Tatăl nostru. Ei, bine, nici chiar aşa, adică nu trebuie să reducem această nevoie de interiorizare la 30 de secunde dimineaţa, 30 de secunde seara. Nevoia de interiorizare acţionează efectiv ca o balansare a lumii exterioare. Înainte de a te angrena într-o acţiune foarte importantă, care necesită un efort însemnat în lumea exterioară este nevoie de o interiorizare de cîteva minute. La mai multe popoare regăsim obiceiul ca oamenii care se pregăteau de un drum să şadă puţin înainte de a-şi lua rămas bun şi să se interiorizeze. De fapt, în acele momente oamenii căutau într-un fel sau altul să-i ceară lui Dumnezeu susţinerea pentru călătoria pe care o aveau de întreprins. Iată că astăzi chiar şi acest obicei s-a pierdut, sîntem foarte, foarte grăbiţi, mîncăm în picioare, dormim pe unde apucăm, ş.a.m.d., ceea ce înseamnă o exilare a sufletului, a raţiunii tale în lumea exterioară a obiectelor, a materiei.

Lipsa interiorizării nu poate să aducă decît nelinişte, insatisfacţie, incapacitatea de a trăi o fericire cu adevărat profundă, iar la unii chiar anxietăţi, angoase şi stări depresive. Putem preveni şi chiar vindeca toate aceste lucruri dacă vom învăţa să ne interiorizăm cîteva minute pe zi înainte de fiecare acţiune importantă. De exemplu, înainte de a pleca la serviciu, înainte de a mînca, înainte de a te uita la televizor trebuie să realizezi o scurtă interiorizare de două-trei minute.

Cu toţii am vrea să fim mai liniştiţi, cu toţii avem o nevoie inconştientă de linişte, de calm, de pace sufletească, dar aproape nimeni nu face nimic pentru a le obţine. Să ştiţi că orice aţi face, oricîţi bani aţi avea, oriunde v-aţi duce, nimeni niciodată nu vă va putea vinde sau dărui pace, linişte, calm, bucurie. Aceste lucruri nu le puteţi dobîndi decît prin eforturi individuale. Poţi să fii oricît de bogat, poţi să fii orice personalitate politică a acestei lumi, poţi să fii preşedintele nu ştiu cui, n-o să primeşti niciodată, nici un dram de linişte de la cineva. Tu singur va trebui să dobîndeşti aceste lucruri, aşa cum tu singur trebuie să îţi mesteci hrana pe care vrei să o înghiţi.

Dacă nu se poate să ne interiorizăm înainte de fiecare acţiune mai importantă de peste zi să o facem măcar dimineaţa şi seara. De exemplu, musulmanii au obiceiul de a se ruga de cel puţin trei ori pe zi. Oriunde ar fi, se orientează cu faţa spre Mecca şi îşi spun rugăciunile. Din nefericire această formă de rugăciune este tot o acţiune exterioară. Oricum, este mult mai mult decît nimic, dar aceste rugăciuni trebuie urmate de interiorizare, pentru că rugăciunile înseamnă de fapt tăcere. Rugăciunea cea mai puternică este rugăciunea fără cuvinte. Aceasta au spus-o toţi sfinţii veritabili ai creştinătăţii şi ai celorlalte religii. Adevărata rugăciune se realizează într-o linişte perfectă.

Dincolo de aceste două momente scurte în care trebuie să ne interiorizăm, putem să consacrăm chiar o jumătate de oră sau o oră pe zi şi chiar o zi întreagă pe săptămînă nevoii de interiorizare. Duminica, a fost şi ar trebui să fie ziua consacrată lui Dumnezeu. A şaptea zi din săptămînă a fost şi este consacrată lui Dumnezeu. Noi însă ne-am însuşit-o şi pe aceasta pentru nevoile lumeşti. A şaptea zi era bine orînduită în dezvoltarea omului. N-au fost proşti oamenii din vechime, chiar dacă nu aveau computere sau mai ştiu eu ce tehnologii. Erau mult mai avansaţi decît sîntem noi astăzi în ceea ce priveşte ştiinţa sau arta trăitului. Deci, duminica sau sîmbăta, în funcţie de religia pe care o aveţi, este bine să rezervaţi ceva mai mult timp pentru interiorizare. Duminica, eventual după ce aţi fost la biserică, timp de 15 minute rămîneţi complet nemişcaţi. Vă aşezaţi pe un scaun, sau vă întindeţi pe podea, şi rămîneţi complet nemişcaţi, cu ochii închişi focalizîndu-vă atenţia să percepeţi în interiorul sufletului coborîrea Sfîntului Duh şi efectele lucrărilor sale. Debarasaţi-vă în timpul acestei interiorizări de orice preocupare legată de trecut sau viitor.

Iată deci cîteva modalităţi concrete pe care le putem aborda oricînd, nu trebuie decît un minim efort de voinţă, şi prin intermediul acestor acţiuni, vom reuşi să compensăm exteriorizarea excesivă a sufletului, pe care eu o numesc exilul sufletului în lumea materiei. Dacă sînteţi un om care atunci cînd se află într-un loc liniştit, fără muzică, fără discuţii, se simte agitat sau cu alte cuvinte nu se simte bine în linişte, în inactivitate, înseamnă că, mai ales, dumneavoastră aveţi nevoie de aceste exerciţii de interiorizare, pentru că sufletul dumneavoastră s-a exteriorizat atît de mult, încît el nu mai cunoaşte absolut deloc aspectele interioare ale fiinţării sale. Şi atunci cînd el este obligat şi forţat să se interiorizeze, practic vine într-un loc absolut străin şi, ca atare, se simte agitat, neliniştit, angoasat, ş.a.m.d. şi ne refugiem din nou în zgomotul lumii exterioare.

Să sperăm că aceste informaţii pe care vi le-am oferit vă vor fi de mare ajutor. Orice nelămurire sau solicitare suplimentară cu privire la nevoia de interiorizare o puteţi solicita în scris pe adresa redacţiei.