Şoapta de pe scenă

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Intru în sala de spectacol, încrezător. Pe bilet nu e trecut nici un loc, deci pot să mă aşez oriunde. E o sală atît de mare încît cred că ar încăpea în ea toate vieţuitoarele din univers ! Dar, ciudat, deşi locurile din faţă sînt aproape toate goale, cei ce vin se înghesuie toţi cît mai în spate.

Îmi caut şi eu un loc, unul cît mai în spate, bineînţeles.

Acest spectacol este mai special. El are caracteristica unică de a putea fi privit începînd cu orice moment, păstrîndu-şi coerenţa.

E cam întuneric şi nu se vede nimic de pe scenă. Se aude vag cîte un zgomot ce răzbate pînă aici. Dar majoritatea zgomotelor sînt cele produse de vorbăria spectatorilor.

Acum tocmai este un moment de linişte, de pace. Probabil că pe scenă s-a ajuns la un moment foarte frumos. Întreb pe cineva, venit înaintea mea despre ce este vorba şi îmi răspunde că a auzit şi el că pe scenă se joacă acum… Nu înţeleg ce-mi spune, dar nu mai insist. Îl întreb dacă el vede ceva, că de la mine nu se vede nimic.

„-De aici nu se vede nimic în mod direct, îmi răspunde el. Ultimele rînduri sînt nevoite să întrebe pe cei care au locuri mai în faţă ce se întîmplă pe scenă.”

„-Dar de ce să nu mergem mai în faţă, mai aproape de scenă, să vedem mai bine. Văd că sînt o mulţime de locuri libere în faţă.”

Imediat mi-am data seama că făcusem o mare greşeală propunîndu-i acest lucru. Interlocutorul meu începu să tremure de frică, se înveli mai bine în pătura pe care şi-o adusese de acasă şi îmi şuieră la ureche:

„-N-ai decît să te duci tu să te uiţi mai de aproape, eu prefer să întreb pe cel din faţa mea. Tu nu ştii că acolo, lîngă scenă, lumina este atît de puternică încît poţi orbi pe loc ? Nu ştii că emoţiile sînt atît de puternice acolo încît e prea riscant să le încerci ? Nu ştii că acolo adevărul este atît de sfîşietor încît, aflîndu-l, poţi muri într-o clipă ? Nu, nu mi-aş da pentru nimic în lume acest locuşor unde mă simt atît de protejat.”

Am rămas pe gînduri, privind înspre locul unde se spunea că este scena.

Mă atrăgea foarte mult, dar dacă era atît de periculos, poate că era mai bine dacă rămîneam aici… Doar era foarte bine şi aici, era cald, ba chiar veneau oameni drăguţi să ne servească cu floricele, ciocolată, sucuri…

Din sală se aud murmure de admiraţie. E mare agitaţie, toţi vor să afle ultimele noutăţi de pe scenă. Cel de lîngă mine tocmai primeşte şi el vestea, de la cineva din rîndul din faţă. Dă încîntat din cap şi acum bate din palme fericit, la unison cu ceilalţi. Mă trezesc că îmi apropii şi eu palmele una de alta şi le pocnesc conştiincios, în ritmul sălii. Vecinul meu de scaun dă aprobator din cap, privindu-mă ca pe un om proaspăt salvat. Îmi oferă în semn de maximă preţuire pătura lui de rezervă. Îi mulţumesc, cu lacrimi în ochi. Bat din palme pînă încep să mă usture. Văd acum că de fapt eram singurul care mai aplaudam. Mă opresc, ruşinat. Toţi cei din jur mă priveau dezaprobator. Nu fusesem atent şi între timp se întîmplase ceva trist pe scenă, iar eu aplaudam… Trebuia să-mi găsesc şi eu deci, pe cineva care să mă îndrume, pe cineva din faţă, ca să nu mi se mai petreacă aşa ceva.

Tocmai mă gîndeam cum să-mi formulez rugămintea, cînd iarăşi mi-a trecut prin cap gîndul că ar fi atît de simplu să mă duc chiar eu în faţă. Mă uit din nou la vecinul meu, pe care îl văd cu mirare în picioare, cu pătura pe umeri.

„-Te-ai hotărît pînă la urmă să mergi mai în faţă ?”

Văd un fior de spaimă trecînd peste el, amestecat cu o urmă de regret:

„-Nu, eu plec de tot, pentru mine s-a terminat spectacolul.”

Probabil că nu am avut o faţă prea inteligentă în acel moment, pentru că a ţinut să adauge:

„-Pentru mine spectacolul s-a terminat. Aşa mi-a spus cel din faţa mea, în care am încredere deplină. Toate biletele cu care intrăm în această sală au acelaşi preţ: preţul vieţii noastre. Putem să ne aşezăm oriunde în sală, dar cînd expiră biletul, trebuie să părăsim sala. Al meu tocmai a expirat şi nu pot să fac nimic să mai rămîn. Ştiai doar că acest spectacol este unul special. Deşi se joacă aceeaşi piesă pe scenă, fiecare vizionează altceva, după posibilităţile şi după destinul său. Spectatorii sînt integraţi cu toţii în Piesă. Fiecare este convins că joacă un rol. Rolul pe care actorii de pe scenă l-au jucat pentru mine se încheie aici. Aşa mi s-a spus.

În ultimele rînduri ajung cei care nu vor să participe deloc la viaţa adevărată. Se mulţumesc să trăiască „la mîna a doua”, din auzite, ca spectatori. Cu cît eşti mai în faţă, cu atît participi mai mult la desfăşurarea piesei. Dacă însă nu ai curaj, atunci doar priveşti şi te laşi trăit, ca noi, cei de aici. Noi ne privim viaţa de departe, ca la televizor sau ca la radio sau poate chiar ca în jocul acela pentru copii, „telefonul fără fir”. Chiar dacă la un moment dat credem că noi jucăm de fapt, la nivelul nostru e doar o păcăleală, ca atunci cînd tu ai bătut prima dată din palme, dar habar nu aveai de ce.”

O hotărîre surdă creşte în mine privindu-l cum se îndepărtează gîrbovit dintr-odată.

Acum tocmai aplaudă iarăşi cu toţii.

Mă ridic brusc şi păşesc peste scaunele pe care le vedeam goale.

Din spate aud pe cineva strigînd ofensat:

„-Stai jos, că nu vedem!”

Chiar că e de rîs:

„-CE să vezi de aici ???”

Merg hotărît spre scenă, sar peste scaune cu o abilitate de care nu m-aş fi crezut în stare.

Cred că trebuie să existe pe undeva şi vreun culoar între scaune, dar ce mai contează asta, cînd mă simt atît de fericit că mă apropii de scenă încît aproape că zbor peste rînduri ?

Acum am ajuns într-o zonă unde jocul de pe scenă se aude ca şi cînd cineva ar recita cu o voce foarte frumoasă nişte versuri într-o limbă necunoscută, dar extrem de melodioasă. Chiar dacă nu înţeleg cuvintele, ele mă fac foarte fericit, nu ştiu de ce. Devine tot mai frumoasă Piesa pentru mine şi toate temerile din ultimul rînd mi-au fost spulberate.

Poate că mi se pare, nu contează, dar am impresia că scaunele se dau acum singure la o parte din faţa mea. Deja începe să se vadă în zare o lumină mare-mare, care nu poate să provină decît de la scenă. Bucuria mă face să am o viteză tot mai mare. Din direcţia scenei acum se aude o muzică diafană.

Văd pe scaunele de aici spectatori care sînt pierduţi în extaz ascultînd acele inimaginabile sunete complexe, lăsîndu-se copleşiţi de sensul lor adînc, ce lămureşte misterele profunde ale Piesei. Parcă m-aş opri şi eu să înţeleg acele sunete care devin tot mai armonioase. Dar ştiu că orice oprire ar însemna pentru mine o stagnare, o întîrziere în atingerea scopului propus. Voi avea timp destul după aceea să le aud, acum trebuie să ajung la scenă…

Acum am pătruns într-un spaţiu vast cu foarte puţine scaune ocupate. O pace indescriptibilă este în fiecare particulă de aer… Culori nepămîntene înfloreau în forme sublime.

Acum trec printr-o zonă tăcută…

Nu se mai aude nimic din vacarmul ultimelor rînduri, nu se mai aud nici sunetele acelea atît de armonioase…

Acum am ajuns într-un loc unde nu mai e nimeni… altcineva…

Viteza mea maximă s-a transformat aici brusc într-o cuprindere tăcută a întregii săli…

E o linişte deplină, care poartă însă în ea toate sunetele posibile…

Acum… am ajuns… Pe scenă…

De aici se aude o singură şoaptă, pe care chiar şi cei din ultimele rînduri ar auzi-o, dacă ar fi atenţi şi dacă nu ar interpreta-o în fel şi chip.

Ea spune doar atît:

-Vino, Urmează-Mă !

***

Rîndurile acestea au ajuns la mine prin nişte stranii coincidenţe. Pe plic era trecut numele unui cunoscut teatru din oraş şi ora la care era spectacolul numit „Scena”. Plicul mai conţinea un bilet, care avea numele meu pe el ! M-am uitat în ziar, dar am văzut că se juca altceva acolo. M-am dus totuşi la ora respectivă şi am intrat în clădire. Am arătat biletul şi am fost lăsat să intru în sală. Nu era încă nimeni acolo. Era o sală obişnuită, cea pe care o ştiam dintotdeauna. Scena se vedea foarte bine, era pustie şi puternic luminată, fără nici un decor. Am să mă duc să întreb de ora spectacolului, în eventualitatea că ar fi existat vreunul…

Ies pe coridor şi mă opresc la mijlocul unui pas. Nu, nu se putea ca lanţul ultimelor coincidenţe uluitoare, care m-au adus în posesia biletului să se termine aici, într-o sală goală şi banală.

Am privit cu încredere biletul care avea pe el numele meu şi am pătruns din nou, cu încredere, în sală.

Da, acum am reuşit ! Nici urmă de sală banală !

E o sală atît de mare încît cred că ar încăpea în ea toate vieţuitoarele din univers !

Pe bilet nu e trecut nici un loc, deci pot să mă aşez oriunde. Dar, ciudat, deşi locurile din faţă sînt aproape toate goale, cei ce vin se înghesuie toţi cît mai în spate.

Îmi caut şi eu un loc, unul cît mai în spate, bineînţeles…

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.