Tweety (Tiuti)

Marcel Lutic

Toate articolele scrise de Marcel Lutic

Cînd, în decembrie 2001, discutam cu Flavius detaliile mutării în apartamentul său, un amănunt m-a intrigat: cum o să am grija de Tweety şi Tina, cei doi peruşi la care stăpînii lor ţineau ca la ochii din cap? Deşi îmi plac animalele şi păsările, nu mai fusesem pus în situaţia de a avea grijă zi de zi de un suflet de necuvîntătoare. Am cerut instrucţiuni precise de la stăpîni, privitoare la hrană, apă, obiceiuri ş.a., acceptînd situaţia aceasta cu strîngere de inimă.

Primele zile mi s-au părut nesfîrşite, mai ales că eram singur; impropriu spus „singur", căci cei doi peruşi, şi mai ales Tweety, m-au adoptat imediat; de o inteligenţă ieşită din comun, cu un tonus debordant şi o veselie contaminantă, Tweety alunga imediat din sufletul meu stresul şi oboseala; atunci cînd mi se aşeza pe umeri, pe burtă, pe rama ochelarilor sau pe lingura cu care mîncam, totul se transforma într-o poveste aproape ireală (dacă nu l-aţi vedea în fotografie poate nu aţi crede că ceea ce scriu s-a întîmplat aievea!).

Nu peste multă vreme, în apartament a venit şi Mimişor, iubita mea scumpă. Desigur, Tweety nu a stat mult pe gînduri în a o accepta; generos din fire, s-a băgat repede în sufletul iubitei şi a devenit unul din cei mai buni prieteni ai ei. Oricine se nimerea să treacă pragul apartamentului nu putea să nu remarce boţul de carne cu pene galben-verzui, boţ în care se aciuase un suflet uriaş, un ocean de iubire, veselie şi plăcere de a trai; Tweety venea imediat să-i salute şi să le arate cum se luptă el cu un adversar imaginar, adversar aflat în oglindă; cum oglinda cu pricina era chiar la intrarea în apartament, toţi oaspeţii noştri deveneau martorii unui spectacol inedit în care Tweety, extrem de nervos, se… certa încontinuu cu… celălalt Tweety! Ca orice fiinţă care urmează ritmul firesc al existenţei, Tweety se trezea o dată cu primele gene de lumină; ce cîntări, ce triluri erau pe el, mai mare dragul! Dacă uşa dormitorului era deschisă, Tweety dădea năvală la florile de apartament, aici simţindu-se în largul lui; cînd obosea, tăbăra pe mine parcă spunîndu-mi „scoală, dugleşule, că soarele e sus!" Un alt moment savuros era acela în care Tweety nu mă lăsa să scriu, apucînd cu furie şi hotărîre mina pixului, parcă spunîndu-mi: „lasă, nu mai scrie, vino şi te joacă cu mine, căci nu o să mai rămîn mult cu tine".

Au trecut peste această prietenie superbă două ierni, două primaveri, o vară şi o toamnă; credeţi-mă că nu m-am simţit niciodată singur sau supărat în preajma acestui înaripat; pur şi simplu nu-ţi dădea voie să fii astfel!

Între 14-20 iunie 2003 aveam programată o deplasare în Iugoslavia. Am plecat, însă ceva m-a facut să mă întorc încă de pe 17 iunie la Iaşi. La intrare, Tweety nu a mai repetat ritualul de la oglindă; iubita mi-a spus că a doua zi după plecarea mea, Tweety a devenit abătut şi apatic; eram obosit după două zile de nesomn, aşa că m-am culcat; m-am visat într-o cameră goală-goluţă, însă ştiam că acolo fuseseră două păsărele, mai ales că încă se mai vedeau urmele lor; cînd m-am trezit, mi-am dat seama că Tweety ne va părăsi! Degeaba am mai fost cu el la veterinar, degeaba i-am dat medicamente, degeaba i-am făcut, în disperare de cauză, masaje uşoare (cum ne învăţase telefonic o bioterapeută!) şi Reiki, degeaba ne-am rugat ore în şir, Tweety alesese să treacă dincolo. Pe 17 iunie, pe la 10 seara, în timp ce-l mîngîiam uşor, a chirăit încă o dată, ultima dată; era gestul prin care, lipit de gîtul meu, înţelegea această mică creatura să-şi ia „la revedere" de la noi, cei care am iubit-o şi cei pe care i-a iubit atît de mult! A scos acel sunet prelung pentru că probabil (pre)simţea că nu o va mai putea face, avînd în faţă noaptea, ultima noapte, dintr-o viaţă trăită într-o perpetuă veselie şi înseninare a vieţii celor de lînga el, deşi, de multe ori, era bătut de Tina, consoarta sa, şi alungat de noi. Pe la 3-4 am fost la baie; m-am surprins rugîndu-ma la Dumnezeu să facă o minune şi să ni-l mai lase pe Tweety; am mai dormit puţin, iar pe la 5, ceva, o forţă, probabil aceeaşi care mă adusese acasă din Iugoslavia, m-a împins la bucătărie, spre colivia unde sărmanul Tweety agoniza; am văzut peruşul cel năzdrăvan cum zăcea aproape mort în bolul din care mîncase toata vieţişoara lui; îmi venea să urlu de tristeţe, însă mi-am dat seama că puiucul cu pene aştepta pe cineva dintre cei mulţi pe care-i iubise atîta spre a-şi da duhul; l-am văzut cum m-a privit cu ochişorii stinşi, parcă spunîndu-mi: „nu mă lasa să mor aici, ia-mă lîngă tine!". Cu lacrimi în ochi, l-am luat în palma stîngă şi instinctiv m-am dus în dreptul unui geam; Tweety a deschis dintr-o dată ochişorii mari, nefiresc de mari, a mai privit o dată, ultima dată, lumina care tocmai inunda ultima lui zi de viaţă, s-a umflat în pene, s-a zburlit un pic, a închis ochişorii pe jumătate, şi-a strîns gheruţele şi şi-a dat duhul…

Pînă la ora 10 am plîns într-una şi am scris tot ceea ce am simţit în suflet; apoi, împreună cu iubita, am plecat în Grădina Botanică şi ne-am îngropat prietenul înaripat sub un cireş pe lînga care treceam adesea. Era pe 18 iunie 2003 - una din cele mai pustii şi mai triste zile din viaţa mea!

A urmat „confruntarea" cu stăpînii, retrăirea durerii şi alături de ei, însă peste toate, acum, la un an de la despărţirea de Tweety, rămîn cîteva gînduri ce m-au măcinat încă de atunci: cred că, prin peruşul acesta, Dumnezeu mi-a oferit şansa de a-mi reaminti cum aş putea să-mi trăiesc viaţa: firesc, de dimineaţa pînă seara, cîntînd şi bucurîndu-mă de fiecare clipă dăruită mie; am simţit că o parte din energia miraculoasă a lui Tweety a rămas în fiinţa mea, dar, în acelaşi timp, recunosc că mă simt şi azi vinovat, într-o anumită măsură, de moartea sa; eram şi sînt ca o slugă nemernică, căreia stăpînul i-a încredinţat o comoară vie, iar eu îi prăpădesc preţioasa comoară.

Ca atare, nu cred că e deloc deplasat să-mi cer iertare de la duhul lui Tweety pentru că nu am ştiut să preţuiesc prietenia pe care mi-a oferit-o cu atîta generozitate, iar pe Bunul Dumnezeu să-L rog să mă ajute să adîncesc rosturile tainice ale întîlnirii mele cu Tweety şi mai ales să înţeleg mai bine sensul şi circumstanţele morţii sale. Dincolo de toate însă, îl simt pe Tweety mereu aproape; atît în grădină, cît şi pe locul unde-şi avea colivia sa, loc pe care de ceva vreme stă un pumn de ţărînă de acasă, flori uscate, o cruce şi o iconiţă a Domnului Iisus. La fel, îl simt în sufletele celor care l-au iubit! În numele tuturor, îţi mulţumesc Tweety!