Pe drum

Mihaela Stîngă

Toate articolele scrise de Mihaela Stîngă

Dumnezeule Mare, pare-se că în România treburile, cheltuielile, lipsurile şi grijile nu se sfîrşesc nicicînd, şi dacă n-ar fi aşa de rău, poate că ar fi chiar mai bine… pe profundul principiu "decît sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos", sau cum sclipitor descoperise cîndva domnul Băsescu: "Iarna nu-i ca vara...", şi culmea, surprinzîndu-ne iar şi iară cu aceeaşi ardoare, iarna în România vine de zeci de secole măcar o dată în fiecare an…

De cînd mă ştiu îmi pare că m-am născut cu darul depresiei şi al anxietăţii, de fapt nu m-am născut cu ele, ci într-o astfel de lume deschis-am ochii, vorba ceea: "aşa am apucat", "aşa a vrut Dumnezeu"…

Slavă Cerului că măcar acum, la mijlocul existenţei mele, sau cine ştie pe unde m-oi fi aflînd momentan, apuc să văd că Dumnezeu mai vrea şi altfel, că alţii au şi alte dictoane, aşadar nu mă mai împiedică decît obişnuinţa să fac din mine ceea ce vreau a fi de fapt, şi nu ceea ce "dădu Dumnezeu" să fiu.

Şi cu toate astea, psihicul meu suferă încă de o straşnică labilitate.

Chiar dacă ştiu că trecutul n-are a face cu viitorul, că omul se schimbă în fiecare clipă, că nimic nu se pierde ci totul se conservă, tot am uneori momente de cădere, în loc să mă îndeletnicesc cu sentimentul de fericire că mai am încă şansa să fac ceva din mine, să-mi spun că sînt deja pe drumul cel bun, chiar dacă mai am încă destul pînă la capăt, şi uite-aşa, să merg fluierînd fără griji mai departe.

De fapt cred că asta-i viaţa însăşi, un drum.

Unii mărşăluiesc mai în faţă, alţii vin mai de pe urmă, unii au pasul mai sigur şi mai iute, alţii mai domol şi mai şovăielnic, odată ce ne-am născut, menirea noastră este una singură: să mergem… unii merg fără pauze şi ezitări, aceia însă sînt fără doar şi poate roboţii… noi oamenii ne mai oprim cînd şi cînd încercînd să ne dăm seama pe unde ne aflăm, unii o pornesc înainte mai vioi, alţii zăbovesc mai îndelung, indecişi şi nesiguri, iar alţii se întorc din drum şi o iau înapoi, ca să aibă probabil de unde se întoarce… crezînd poate că drumul dinainte îi satisfăcuse mai bine, sau pentru că uitaseră să ridice ceva din praful cărării la timp, sau poate numai din pricina nostalgiei, ori de frica povîrnişului care le pare că se înalţă prea abrupt la orizont… fiecare din noi merge, merge cum îl ţin curelele şi cum se hotărăşte să o facă…

Ideea mea finală e că nu Dumnezeu decide în locul nostru, ci noi.

În cele din urmă, indiferent din ce parte a drumului venim, capătul lui e unul singur pentru toţi.

Şi asta îmi pare interesant, că nu contează dacă am mers repede sau încet, dacă ne-am oprit sau am mers înainte sau înapoi, dacă am fost frumoşi sau urîţi, buni sau răi, femei sau bărbaţi, nici măcar vîrsta nu contează, toţi ajungem în cele din urmă în acelaşi loc…

Oare ce-o fi reprezentînd locul acela şi care o fi importanţa acestui drum?

În orice caz nu punctul final e cel care ar trebui să ne preocupe în timpul plimbării prin viaţă, el e acolo oricînd şi ne aşteaptă, evident că interesant e drumul însuşi şi ce reuşim să culegem de pe marginea lui.

Anxietăţile sînt în noi, cred că încolţesc din seminţele neştiinţei, necunoaşterii şi nemulţumirii de sine; ar fi bine să învăţam să le fentăm şi să le facem în ciudă secerîndu-le, scobind după ele în noi înşine, iar ele cresc mereu iar, şi iară, ca buruienile… important e să nu abandonăm, să le secerăm mai departe… să mergem, să mergem, să mergem pînă la capăt…