Ecoul surd

Ioana Pîrnă

Toate articolele scrise de Ioana Pîrnă

Cum te-ai simţi dacă sufletul tău ar deveni albie pentru un rîu de lavă fierbinte? Şi singurul sunet rătăcit în imensitatea pustietăţii ţi-ar fi propriile ţipete de durere? Noaptea, un calendar de vise şi coşmaruri, iar ziua o neîncetată prelungire de agonie îngrozitoare?

Dacă nu poţi să răspunzi, nu mă judeca. Am simţit mereu că îmi lipseşte ceva, şi nu-ţi închipui de cîte ori am bătut drumul gîndurilor pentu a-l găsi. De cîte ori coboram spre măruntaiele pămîntului sau mă înălţam pînă în sînul cerului de unde strigam din toată puterea dorinţelor mele, aşteptam să mă audă CINEVA, să mi deschidă poarta chiar şi spre sfîrşit, să-mi dea o flacară chiar şi pentru a mă mistui. Nu vroiam totul, ci doar un bob de nimic, în stare să mă facă fericită.

Spui că nu te văd că eşti lîngă mine, cum aş putea cu ochii mei să zăresc pînă şi scheletul unei picaturi de rouă abia născută pe o floare necunoscută? Că vorbeşti cu mine şi nu te aud, că eu îţi sorb fiecare cuvinţel, îl filtrez prin mine, îl scald apoi în Marea aceea Mare, îl usuc la preafrumosul soare, îl îmbrăţişez cu vîntul şi-l ascult pe urmă în gemetele Universului.

Vroiam să sculptez munţi, să număr boabele nisipului din deşert, să ascult ciripitul păsării din paradis şi să-l traduc apoi în limbajul tăcerii zbuciumate, să alerg alături de Lună pînă voi întîlni Soarele, n-am ştiut cu care să încep şi m-am gîndit să le fac pe toate: iubindu-te pe Tine.

Eşti aici dar nu te pot atinge, mă priveşti dar nu poţi pătrunde, te strig din nou şi iar din nou, dar se pare că nici ecoul nu mai aude.

Şi rămîn doar Eu şi Ecoul surd!