Ieremia Valahul

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Viaţa fiecărui sfînt reprezintă o materializare a ascensiunii scării virtuţilor care ne duce la unirea cu Dumnezeu, un exemplu viu al modului în care poate fi depăşită fiecare treaptă.

A pătrunde în viaţa unui sfînt este echivalent cu a pătrunde în taina ascensiunii spre desăvîrşire. Ieremia Valahul, cum l-au numit confraţii săi italieni, s-a născut la 7 iunie 1556 într un sat din Moldova în familia lui Margareta şi Stoica Costişte. Educaţia religioasă primită în copilărie cît şi exemplul părinţilor săi aveau să dea roade neaşteptate. Biograful său relatează că, în copilărie, spaima de chinurile iadului aşa cum i-au fost prezentate în viziunea acelui timp l-a marcat atît de profund încît în sufletul său s-a fixat dorinţa de a deveni călugăr. Într-o zi de tîrg un bătrîn misterios l-a privit atent pe micul Ion şi i-a spus: "Într-o zi vei intra în slujba unui domn mare, îl vei sluji cu multă bucurie şi vei primi de la el multă răsplată."

La vîrsta de 18 ani, Ion pleacă de acasă fără voia părinţilor "pentru a-şi afla mîntuirea" şi din aproape în aproape, destinul îl va duce în Italia, la Napoli. La 8 mai 1579 intră în mănăstirea Efrem cel vechi din Napoli în ordinul călugărilor capucini unde va începe slujirea plină de dăruire a acelui "Domn mare". Pînă la sfîrşitul vieţii se va dedica lui Dumnezeu, săracilor şi bolnavilor, distingîndu-se printr o caritate care va constitui trăsătura de bază a vieţii sale. Ascultarea, ca înfrîngere a voinţei proprii în faţa voinţei divine, a fost izvorul unei tării şi dăruiri de sine care i-au caracterizat viaţa de călugăr 40 de ani. El nu cunoştea învăţătura sfîntului Augustin care spunea că "ascultarea este mama fericirii", dar a practicat-o cu smerenie şi umilinţă toată viaţa, fiind convins că face voia lui Dumnezeu, ceea ce îi dădea o linişte sufletească inexplicabilă. Renunţarea la orice posesiune materială: timp de 35 de ani a purtat aceeaşi haină călugărească. Devenise de nerecunoscut sub petice.

Rugăciunea îl va transforma profund. Ascetismul său nu se manifesta exterior prin rigiditate, asprime şi pesimism. Cu timpul rugăciunea sa s-a transformat în extaz.

Unul dintre călugării care observase că deseori chipul fratelui Ieremia strălucea de lumină divină în timpul rugăciunii i-a spus că ar dori să trăiască şi el asemenea stări.

"- Dragul meu, dacă Dumnezeu ţi-ar dărui harul extazului, tu ai fi obligat faţă de El, dar dacă tu împlineşti o faptă de caritate faţă de săraci, atunci El se simte obligat faţă de tine."

Realizările sale spirituale vor atrage laude şi admiraţie, dar fratele Ieremia ştia că satisfacţia deşartă de sine este un duşman greu de biruit de aceea toată viaţa va ţine la distanţă acest demon al mîndriei acceptînd bucuros orice umilinţă. Într-o zi un frate invidios l-a apostrofat:

"- Vrei să faci pe sfîntul, dar eşti un şarlatan."

"- Într-adevăr aşa este. Fii bun, roagă-te lui Dumnezeu să nu-i mai înşel pe ceilalţi."

În anul 1585 va fi transferat în mănăstirea "Sfînta Zămislire" din Napoli, unde va lucra ca infirmier pînă la sfîrşitul vieţii. Părea născut pentru această activitate. Pentru el bolnavii reprezentau "părţi suferinde ale lui Iisus" şi se apropia de ei ca de Iisus însuşi. Rugăciunea continuă, blîndeţea şi dăruirea de sine aveau să rodească prin miracole. Devenise permanent egal cu sine în orice împrejurare ridicîndu-se în mod de neînţeles pentru ceilalţi deasupra tristeţii şi bucuriei. Faima lui a depăşit zidurile mănăstirii. Minunile se manifestau prin el într-un mod ce nu mai surprindea pe nimeni.

Fratele Martin fusese ofiţer. Nemulţumit şi speriat în urma unei vieţi de greşeli şi păcate, ceru lui Dumnezeu să-l ispăşească prin suferinţă, rugăciune ce i-a fost împlinită. Din puternic şi solid ca un stejar deveni neputincios, chinuit de dureri fără leac. După doi ani, ajuns la capătul puterilor, chemă pe fratele Ieremia să implore mila lui Dumnezeu, dar răspunsul fu neînduplecat: "Voiesc să sufere!" Acceptînd voinţa divină, fratele Martin ceru de la Dumnezeu răbdare şi tărie pe care le primi deoarece a mai suferit doi ani.

Fratele Ieremia manifesta o iubire plină de adoraţie faţă de Fecioara Maria şi în fiecare clipă a vieţii lui se străduia să-i imite virtuţile. Deşi era analfabet, ajunsese la acea cunoaştere fără cunoaştere a adevărurilor divine, maeştrii în teologie fiind uimiţi de profunzimea răspunsurilor şi concepţiilor sale. În anul 1608, în noaptea din ajunul adormirii Maicii Domnului, rămase cufundat în rugăciune. Scăldată în lumină, îi apăru Fecoara Maria purtîndu-şi Fiul în braţe. O contemplă şi o întrebă cu simplitate: "Stăpîna mea, tu eşti Regină şi nu porţi coroana?" "Coroana mea este Fiul meu."

După această viziune, iubirea lui faţă de săraci deveni copleşitoare. "Mi-aş da şi ochii pentru săraci pentru că săracii se roagă cu simplitatea şi umilinţă; rugăciunile lor sînt foarte plăcute Maicii Domnului".

"Spuneţi Tatăl nostru, dragii mei. Rugăciunea aceasta conţine totul. A compus-o Iisus. Cererile ei cuprind tot ce ne este necesar pentru trup şi pentru suflet. Secretul, puterea acestei rugăciuni stă în revărsarea inimii noastre cu toată încrederea, în Inima Tatălui". Devenise renumit pentru vindecările sale miraculoase. Pentru el nu mai existau secrete. Minunile făceau parte din viaţa lui zilnică.

În 1625, fratele Ieremia Valahul are 69 de ani. Cu cît se apropie "sora moarte" cu atît energia dăruirii şi autosacrificiului său creştea. Era 26 februarie 1625. Un mare personaj de la curtea regelui Spaniei, grav bolnav, îl cheamă pe fratele Ieremia. Nimeni nu a înţeles de ce nu a trimis un mijloc de transport. Pe o vreme geroasă va merge pe jos 12 km la dus şi la întors pentru a-şi oferi ajutorul. La jumătatea urcuşului de întoarcere spre mănăstire o femeie îi spune:

"Am să vin miercuri la mănăstire."

"N-ai să mă găseşti."

"Dar unde aveţi de gînd să plecaţi?"

"Vreau să mă duc în patria mea."

Imediat s-a declanşat pneumonia care avea să-i aducă sfîrşitul. Se va stinge în tăcere murmurîndu-şi rugăciunile în care conversa cu Domnul său. La un moment dat, fără a se adresa cuiva anume, spuse:

"Acum chiar vreau să mă duc să mă întîlnesc cu şchiopii şi schilozii noştri… Da, Isuse, vin. Mulţumesc."

Vestea morţii fratelui Ieremia Valahul răsună în piaţa din faţa mănăstirii într-o expresie care cuprindea toată viaţa umilului tăran din Moldova: "A murit sfîntul!"

În patria fratelui Ieremia Valahul, nimeni nu ştia nimic de existenţa sa, de moartea sa. După moartea "părintelui sfînt" al napolitanilor, a început un pelerinaj neîntrerupt la mormîntul său deoarece minunile s-au produs şi după moartea sa. Procedurile de beatificare s-au trenat şi din motive necunoscute lucrările au stagnat. Poate umilinţa desăvîrşită a fratelui Ieremia a influenţat subtil de dincolo de mormînt oamenii şi conjuncturile acelei epoci. Treptat amintirea lui s-a diluat.

În 1865 mănăstirea Sfintei Zămisliri a fost transformată în închisoare, mormîntul intrînd în părăsire şi uitare. În 1905, cărturarul Gheorghe Sion descoperă la un anticar din Roma o carte despre viaţa fratelui Ieremia Valahul, prima biografie a fericitului, care în 1914 ajunge in mîinile lui Nicolae Iorga. Încercările de reluare a procedurilor de beatificare eşuează. În 1946 profesorul ortodox Grigore Manoilescu, descoperă în Italia cartea "Un erou român pe pămînt italian" şi se va consacra reluării procesului canonic de beatificare a lui Ieremia Valahul. În ziua de 14 octombrie 1947 s-a procedat la recunoaşterea canonică a osemintelor slujitorului lui Dumnezeu, Ieremia Valahul. La 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe Ieremia Valahul la cinstirea altarelor, declarîndu-l fericit în cadrul unei ceremonii solemne "Un fiu al României, această nobilă naţiune care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei… el exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre."

Moaştele fericitului Ieremia Valahul sînt înhumate în biserica Neprihănitei Zămisliri din Napoli. Mormîntul, situat în fundul bisericii este ţinta unui pelerinaj neîntrerupt.

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.