Maturitatea spirituală

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

extras din cartea Trezirea sufletului

Înainte de a studia comportamentul religios al omului pentru a vedea ce este şi ce nu este matur în acesta, vreau să răspund la o întrebare filosofică fundamentală - "ce este omul?".

Descrierile cele mai simple spun că omul este o combinaţie ciudată de spirit şi materie, alcătuit dintr-un principiu spiritual sau conştient şi unul material sau inconştient. Trecînd la un nivel mai abstract de abordare a problemei, spunem că omul este suma a două componente: una de ordin transcendent (suflarea de viaţă a lui Dumnezeu), iar cealaltă de ordin material (pămîntul din care a fost plămădit trupul). De exemplu, corpul fizic este de natură materială, iar mintea este de ordin transcendent prin raportare la corp (adică mintea nu este "substanţă"). Continuînd exemplul de mai sus şi ţinînd cont de relativitatea punctului de referinţă, constatăm că din punct de vedere spiritual, corpul fizic nu este altceva decît gîndire condensată, deci, mintea devine componenta materială, iar spiritul aspectul de ordin transcendent al fiinţei. Aceeaşi regulă o putem întîlni şi la nivelul corpului fizic şi chiar la nivel celular. De exemplu, organele de simţ sunt aspectul material, iar decodificarea la nivel cerebral a senzaţiilor reprezintă aspectul transcendent al simţurilor. În concluzie, indiferent de accepţiunea noastră cu privire la ceea ce este omul, el va fi alcătuit în permanenţă din două principii: unul de natură materială sau grosier şi unul de natură transcendentală (în raport cu primul) sau de ordin subtil.

Privit din perspectiva componentei spirituale, omul dobîndeşte caracteristicile spiritului universal, devine una cu sursa întregii existenţe şi, practic, nu mai putem vorbi aici de individualitatea sa şi cu atît mai puţin de forma sa. În schimb, majoritatea investigaţiilor cu privire la natura umană (în special cele care urmează un demers ştiinţific) au ca obiectiv şi totodată ca suport doar componenta "materială" a vieţii. Cu alte cuvinte, la întrebarea ce este omul, toate răspunsurile care pot să apară sunt rezumate de un singur cuvînt - EUL şi nu se referă decît la componenta sa materială pentru că mijloacele prin care s-a făcut investigaţia au fost de natură materială.

Spiritul se caracterizează prin nemărginire sau non-limitare, el nu poate fi cuprins de nici un concept şi de nici o idee. Eul apare din Spirit printr-un fel de contracţie. Astfel, Spiritul este nemărginit, Eul are o formă spaţială precisă; Spiritul este etern, Eul are o durată de existenţă limitată; Spiritul este omniscient, Eul are o cunoaştere parţială ş.a.m.d. Însă, fiind o contracţie a Spiritului, natura ultimă a Eului, esenţa lui este tot Spirit, chiar dacă la nivelul conştiinţei din starea de veghe şi în condiţii obişnuite acest lucru nu este conştientizat de om. Prin faptul că Spiritul se află prezent în inima omului, apare o radiaţie tăcută (în sensul că nu este percepută de instrumentul mental cu care investigăm cel mai adesea lumea lăuntrică şi cea înconjurătoare). Aşa cum lumina zilei nu poate fi văzută decît în măsura în care este reflectată parţial de obiectele colorate, la fel şi Spiritul poate fi simţit doar prin efectele pe care le creează la nivelul componentelor "materiale" ale fiinţei. De exemplu, el creează pemanenta senzaţie de a nu fi împlinit. Tot timpul cît suntem în viaţă dorim altceva şi altceva. Tot Spiritul creează şi instinctul transcendenţei sau altfel spus dorinţa de a te autodepăşi permanent. Orice om normal aspiră să devină mai bun, sau, cu alte cuvinte să urce pe o treaptă superioară de conştiinţă. Şi, în sfîrşit, Spiritul este reflectat de dorinţa de a fi fericit, de lumina inteligenţei, de puterea iubirii, de cuvînt ş.a.

După ce Spiritul creează Eul, îl înzestrează cu o conştiinţă de sine care nu mai poate fi capabilă să reflecte existenţa pură ci doar existenţa unei forme; ea nu mai poate să perceapă fericirea, ci doar faptul că un eveniment este fericit, tot aşa cum nu mai poate să perceapă viaţa pură, ci doar faptul că ceva este viu. Această conştiinţă de sine se poate transforma de la forme foarte grosiere şi puternic condiţionate (cum ar fi concepţiile materialiste), pînă la forme din ce în ce mai elevate şi expansionate (viziunile metafizice), dar transcenderea totală a oricărei condiţionări nu mai poate fi obţinută prin acţiuni la nivelul Naturii, ci prin încetarea identificării cu orice formă posibilă (trăirile mistice). Conştiinţa de sine a Eului exprimă ceea ce se numeşte nostalgia nemărginirii, dar totodată este puternic atrasă şi de perspectiva pe care i-o oferă lumea infinit creatoare a formelor. Eul este în primul rînd un paradox: o formă finită care cuprinde în inima ei infinitul. Astfel, existenţa lui este foarte fragilă. Tot timpul este ameninţat cu resorbţia în nemărginire (resorbţie percepută de către ego ca pe ceva extrem de cumplit, ca pe un fel de neantizare). În acest mod, apare încă de la început angoasa efemerităţii sale asupra căreia va căuta să lupte cu multă tenacitate. În plan psihologic această angoasă se transpune în permanenta nevoie de stabilitate şi siguranţă, iar în ultimă instanţă, de perenitate. Orice om, de orice condiţie, simte cel mai puternic, într-un fel sau altul, nevoia de siguranţă şi stabilitate sau, dintr-un alt punct de vedere, frica de orice schimbare la nivelul său cel mai profund care, pentru unii este nivelul principiilor, pentru alţii al normelor principale ale tradiţiei culturale şi religioase din care fac parte, etc. Cert este că omul s-a ascuns în hăţişul propriei gîndiri şi a rămas rătăcit aici fără să mai ştie de ce s-a ascuns sau că ar exista şi un alt fel de viaţă. Ne premiem cînd reuşim să aşezăm gîndurile ceva mai frumos, dar nu mai vrem să părăsim cîmpul gîndirii, pentru că nici măcar nu mai acceptăm că ar fi posibil ca omul să supravieţuiască fără gîndire. O urmă de adevăr se află aici, pentru că Eul nu există decît prin intermediul gîndirii. Astfel, inclusiv comportamentul religios al omului nu este altceva decît o mişcare aparte a gîndurilor. Doar misticii sau sfinţii reuşesc să obţină transcenderea minţii, însă restul "oamenilor religioşi" cred doar în "Ideea de Dumnezeu", eventual chiar personificat, şi nu în Dumnezeul Absolut. Cînd Biblia făcea referiri la "chipuri cioplite" şi "idoli" avea în vedere şi reprezentarea mentală a lui Dumnezeu, pe care oamenii o pot urma mai uşor, pentru că se află în cîmpul "existenţei", o pot adapta cu abilitate la "nevoile lor concrete de viaţă", pe cînd Dumnezeul Adevărat, sau Dumnezeul Viu este dincolo de gîndire şi de orice compromisuri. Cu alte cuvinte, egoul a dat dovadă de o măiestrie excepţională, folosind cu multă pricepere puterea minţii, el a creat o imagine a lui Dumnezeu. Şi pentru că "reprezentarea mentală" a lui Dumnezeu se află acum în cîmpul de acţiune al egoului, ea poate fi controlată şi ghidată astfel încît să nu-i pericliteze cu nimic existenţa. Eul a intuit că omul nu poate trăi fără un simţămînt religios, radiaţia spiritului nu poate fi ecranată cu uşurinţă, însă poate fi deturnată, dacă ai destulă abilitate. Mintea poate realiza o reprezentare sau o imagine pentru absolut orice intră în cîmpul percepţiei sale, deci inclusiv pentru Dumnezeu, iar egoul nu a făcut altceva decît să se folosească de această abilitate a minţii. Din punctul meu de vedere, acesta este unul din motivele pentru care respect egoul fiecărui om şi mai ales pe acela al intelectualilor.

Ţinînd cont de consideraţiile anterioare, concluzionăm că maturitatea spirituală începe cu primele trăiri mistice. Dacă în viaţa de zi cu zi nici măcar nu aspirăm la o trăire mistică înseamnă că suntem încă departe de maturizarea spirituală. Genialitatea egoului a simţit că nu poate nega Adevărul şi atunci a căutat să-l deturneze cu multă abilitate. De exemplu, a împins obţinerea realizării spirituale sau a trăirilor mistice în viaţa de dincolo, a creat iluzia că este normal şi sănătos ca un "laic" să nu se preocupe prea mult de desăvîrşirea spirituală sau "nemurirea sufletului" şi multe altele de acest gen.

Dintr-un alt punct de vedere, maturitatea spirituală este evidenţiată de puterea credinţei. Existenţa credinţei, chiar şi într-o măsură foarte mică în sufletul unui om, favorizează dezvoltarea instinctului transcendenţei. A accepta ceva ca fiind adevărat fără ca acel lucru să intre sub incidenţa organelor de simţ sau a deducţiilor logice, înseamnă că există o cunoaştere (non-mentală) a necunoscutului care oferă starea de deschidere faţă de transcendenţă. De-a lungul ultimelor secole se pare că transcendenţa sau necunoscutul a fost tot timpul în retragere în faţa ofensivei cunoaşterii ştiinţifice. Bazîndu-se pe acest lucru foarte mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că va exista posibilitatea ca în viitorul apropiat transcendenţa să fie eliminată cu totul prin transpunerea ei în "adevăruri ştiinţifice". Aceştia încă nu şi-au dat seama că nu poţi să prinzi linia orizontului oricît de repede ai merge şi în orice direcţie te-ai duce. Credinţa lasă necunoscutul ca taină şi îşi îndreaptă mintea doar asupra influenţelor pe care acesta le exercită asupra universului cunoscut. Cînd ajungem aici ne dăm seama că nu mai ştim nimic. Tainele nu pot fi cunoscute ci doar trăite, iar ceea ce face cu putinţă trăirea tainelor este puterea credinţei.

Credinţa adevărată nu se bazează niciodată pe argumente logice sau raţionale. Ea este dimpotrivă, rezultatul tăcerii minţii. Cînd mintea poate fi redusă la tăcere se aude "glasul" necunoscutului. Deci, credinţa poate fi pusă în legătură cu o particularitate funcţională a instrumentului mental. Însă este bine să înţelegem cît se poate de limpede că nu există o legătură de ordin cauzal între gîndire şi credinţă. Cu alte cuvinte, credinţa nu este rezultatul unui mod aparte de a gîndi şi tocmai de aceea ea poate fi exprimată cu mai multă uşurinţă de către cei care au o activitate mentală simplă (nu sunt preocupaţi de a înţelege totul cu puterea minţii, "sunt săraci cu duhul") decît de cei erudiţi, care trăiesc cu impresia că ştiu totul. Atunci cînd mintea este liniştită, apare credinţa în inimă.

Gîndirea simplă se caracterizează prin aceea că acceptă existenţa tainelor, îşi dă seama de valoarea lor spirituală şi este preocupată doar de ceea ce poate fi cunoscut prin gînduri, fără a se simţi ameninţată de nimic şi fără a fi în competiţie cu ea însăşi sau cu altcineva.

Mai trebuie să facem deosebirea dintre credinţă şi credinţe. Credinţa este o putere tainică sau o "mişcare" aparte a spiritului în timp ce credinţele sunt diferitele reprezentări mentale ale sale. Credinţa este aceeaşi în orice om însă credinţele sunt multiple pentru că minţile umane sunt diferite. Prin natura lui, egoul nu poate accepta existenţa unei taine. Dacă este pus în mod repetat în faţa unui lucru pe care nu-l înţelege, egoul va căuta să dezvolte un sistem de credinţe bazat pe explicaţii care folosesc elemente din universul său cunoscut, cu scopul de a integra Necunoscutul în viziunea sa globală asupra lumii. Avînd în vedere că elementele universului cunoscut diferă de la un ego la altul, de la o zonă la alta, acelaşi fenomen, de exemplu un fulger, va genera credinţe diferite. După ce fenomenul respectiv a ajuns să fie cunoscut în cea mai mare parte a sa pe baza legilor naturale, sistemul de credinţe se transformă în superstiţii sau se dovedeşte a fi fost încă de la început o explicaţie ştiinţifică.

În mod obişnuit, din perspectiva omului de rînd, prin maturitate spirituală se înţelege un comportament religios onest. O fiinţă morală, cu frică de Dumnezeu, poate fi considerată matură din punct de vedere spiritual, în conformitate cu criteriile actuale de apreciere, dar de cele mai multe ori acest lucru nu spune aproape nimic. Credinţa în Dumnezeu, de fapt, acceptarea ideii că există un Dumnezeu şi afilierea la o grupare religioasă se consideră a fi condiţii suficiente pentru maturizarea spirituală. Dacă în cadrul comunităţii religioase din care facem parte, devenim mai "zeloşi" în respectarea şi exersarea principalelor practici sau ritualuri, nu mai suntem maturi spiritual ci "pocăiţi", termen care, din nefericire, a căpătat între timp puternice conotaţii peiorative.

Orice religie se desfăşoară simultan pe trei planuri distincte. Avem planul exterior sau ritualic. Aici descoperim principalele dogme ale unei religii şi ritualurile prin care ele sunt exersate şi transmise oamenilor. Urmează apoi planul teologic care, bazîndu-se pe o minte puternică, reuşeşte să aprofundeze înţelegerea dogmei şi totodată fixează semnificaţiile oricărui ritual, sau creează noi ritualuri prin care să se exprime revelaţiile cu privire la taine, sau la componentele non-mentale ale religiei. În sfîrşit cel de-al treilea plan este cel al misticii. Orice religie are şi o componentă mistică, unde adevărurile spirituale sunt trăite, nu numai gîndite. Misticii descoperă adevărurile spirituale prin propria lor experienţă sau revelaţie şi nu le asimilează prin citire sau comunicare verbală. Tocmai de aceea ei sunt mult mai flexibili faţă de scripturi, au un comportament mai liber şi cu adevărat tolerant. Doar misticii înţeleg că adevărul spiritual este unul singur, credinţa este una singură şi ele devin multiple doar cînd le transpui în gîndire şi în limbaj. Cu privire la aceeaşi realitate unii vor spune că este verde, iar alţii vor spune că este rotundă (ea fiind şi verde şi rotundă). Planul ritualic se mai numeşte şi componenta exoterică a unei religii, iar planul mistic, componenta esoterică. Planul teologic aparţine deopotrivă amîndurora.

Deci, un nou criteriu pentru maturitatea spirituală este dedus din observaţiile de mai sus. Un om este matur din punct de vedere religios dacă are acces la planul mistic al religiei sale.

Sper să ne dăm seama la timp de absurditatea comportamentului nostru religios şi să aspirăm din tot sufletul să ne maturizăm din punct de vedere spiritual. De fapt, maturizarea unei componente a sufletului atrage după sine maturizarea tuturor celorlalte. Maturizarea afectivă va atrage maturizarea mentală, maturizarea sexuală şi maturizarea spirituală, iar aceasta din urmă va conduce la obţinerea maturizării materiale, adică la dobîndirea corpului de diamant. Indiferent de linia pe care pornim, că vrem să maturizăm mintea sau corpul, cînd ajungem la capătul drumului, ne vom întîlni aici cu toate celelalte componente dezvoltate la maxim.