Realitatea sau iluzia?

Cătălin Crauciuc

Toate articolele scrise de Cătălin Crauciuc

Toţi vorbim despre dorinţa noastră de a căuta adevărul, dar de cele mai multe ori ne este ruşine să recunoaştem că ne este mult mai comod să trăim în minciună. De fapt ceea ce dorim cei mai mulţi dintre noi nu este să aflăm adevărul, ci, mai degrabă, să ni se confirme viziunea proprie, limitată despre lume. O lume care este în continuă schimbare, o lume a cărei realitate este totdeauna cu un pas înainte faţă de „adevărul nostru”, o lume faţă de care mintea este tot timpul neadaptată. De obicei, dacă spui sincer unui om părerea ta proprie despre un anumit lucru, iar aceasta nu concordă cu părerea lui proprie, acel om va spune că înţelegerea ta este eronată. De fapt, nu după adevăr tînjeşte mintea, ci după păstrarea unei stări de stabilitate. Acea stabilitate confortabilă care ne oferă sentimentul unei fericiri „călduţe”, fericire care însă ne duce departe de calea miracolelor.

Am fost învăţaţi că orice lucru trebuie demonstrat. A demonstra, înseamnă în fond, a pune în concordanţă o informaţie nouă cu ansamblul nostru de cunoştinţe vechi, pe care le considerăm adevărate. Nu ar fi nimic rău dacă am aplica acest mod de a cunoaşte doar în domeniul matematicii, sau a altor ştiinţe exacte, domenii ale cunoaşterii construite în mod artificial şi controlabile de către mintea umană. Dar noi încercăm să judecăm lumea înconjurătoare pe acelaşi principii.

Astfel judecăţile pe care le putem emite despre lumea reală, chiar dacă par valide şi în conformitate cu sistemul nostru de cunoştinţe, sînt numai aparenţe. Orice hotărăşte mintea, orice afirmă ea, este afectat de condiţionări, de educaţie, de prejudecăţi. În general noi ne limităm viziunea asupra realităţii doar la o mică parte, care poate fi controlabilă prin procese mentale. Judecăţile noastre se desfăşoară apoi mecanic şi, de cele mai multe ori, neţinînd cont de vorba înţeleaptă : „singurul lucru permanent în această lume este schimbarea.”

De exemplu: vedem un hoţ. Faptul că el fură este ceva real, necontestat de nimeni. Şi fireşte, faptul de a fura nu este considerat a fi bun. Astfel, atunci cînd afirmăm despre un om că este hoţ, mintea ne spune „Ai dreptate, afirmaţia ta este adevărată.” De ce este însă un hoţ rău? Şi ce este de fapt răutatea? De ce a fost obligat să fure? Iar acţiunea de a fura este numai una dintre acţiunile sale, dar pe baza acesteia afirmăm ceva în legătură cu întreaga sa persoană. Bineînţeles că el face şi altceva în afară de a fura. Omul în întregul său este mult prea vast, dar mintea a ales doar o singură acţiune pentru a afirma ceva despre întreaga fiinţă. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care se spune în tradiţiile spirituale „nu judeca, pentru a nu fi judecat.”