Sîntem oameni, deci greşim!

Mihaela Grigoraş

Toate articolele scrise de Mihaela Grigoraş

M-am decis să scriu despre acest subiect deoarece vina este unul din cele mai importante sentimente ce ne modelează caracterul, încă de cînd facem primii paşi în viaţă, contribuind la formarea noastră ca oameni. Ca orice lucru de pe lumea asta, vina are o parte bună, constructivă, şi una rea, care duce la degradare. Partea pozitivă e aceea care te ajută să înveţi dintr-o greşeală şi te face să nu o mai repeţi. Partea cea rea reprezintă vina dusă la extrem.

Încă de mică am fost învaţată să mă simt vinovată pentru fiecare greşeală ce o făceam şi cred că fiecare din noi a beneficiat de aceeaşi atitudine din partea părinţilor, a rudelor sau a cunoştinţelor care ne-au dominat existenţa la acea vreme. Apoi a urmat şcoala, un mediu care pleda cu tărie şi încă pledează pentru pedepsirea elevilor ce comit greşeli. Religia creştin-ortodoxă în care am avut bucuria să fiu crescută, avea să mă înveţe că fiecare greşeală ce o fac este contabilizată undeva acolo sus şi că la sfîrşit voi fi judecată şi sancţionată în funcţie de numărul şi gravitatea greşelilor (păcatelor) mele.

Dar poate cel mai aspru Judecător al greşelilor mele a fost lumea înconjurătoare, cu care fiecare ajungem să dăm piept mai devreme sau mai tîrziu. Să analizăm puţin această lume: nu simţiţi oare că în mijlocul acestei lumi trebuie mereu să părem altfel decît sîntem, să minţim şi să ascundem greşelile pe care, ca orice om, le-am facut, doar de teama de a nu fi învinuiţi, criticaţi şi judecaţi? Nu-i aşa că ni se cere să fim perfecţi, că ni se critică greşelile? Mai rău, că diferenţele dintre noi sînt luate drept greşeli şi judecate?

Şi totuşi… e normal să facem greşeli! Pentru că astfel învăţăm. Aşa am fost concepuţi! Sîntem aici pe pămînt să învăţăm, să experimentăm, să ne cunoaştem pe noi înşine. Şi cum putem afla cum sîntem de fapt, dacă nu experimentînd? Cine se naşte învăţat? Vă rog să înţelegeţi: învăţăm făcînd greşeli! Şi cu cît vom face mai multe greşeli, cu atît vom învăţa mai multe! Deci să încetăm să mai judecăm pe alţii pentru momentele cînd calcă strîmb. Iisus a spus: "Cel ce este fără de greşeală să arunce primul cu piatra". Nimeni nu cred ca a spus-o mai sugestiv şi mai frumos pînă acum.

Deci… să începem să acceptăm că, oameni fiind, facem greşeli. Dacă ştim asta, vom înceta să mai aruncăm vina pe alţii pentru greşelile noastre. Acesta e un pas înainte! Următorul pas e să identificăm corect greşeala, şi, în măsura în care putem, cauzele care ne-au determinat să o comitem. Şi apoi urmează un pas foarte important, dar care nu ar fi posibil fără etapele dinaintea lui: să tragem învăţăminte şi să încercăm să ne corectăm! Să lucrăm la îmbunătăţirea propriei noastre persoane, folosindu-ne de aceste greşeli care ne ajută să ne dăm seama ce nu e în odine cu noi şi unde e nevoie să intervenim! Să învăţăm, pentru ca pe viitor să nu mai facem aceeaşi greşeală. Greşelile noastre ne pot ajuta, pot fi foarte utile dacă ştim cum să le dăm o întrebuinţare. Trecem prin anumite încercări în viaţa noastră care sînt menite să scoată la iveală temerile şi defectele noastre ce necesită corecţie. E inutil să fugim de ele, cu cît vom fugi mai mult cu atît ne vom confrunta cu situaţii asemănătoare care parcă ne spun: "Opreşte-te o secundă, aici e ceva care trebuie schimbat!". Religia ne învaţă că a greşi e un păcat. Un mare om de afaceri şi în primul rînd un mare OM a spus: "Nu e păcat să facem greşeli. Păcat e atunci cînd facem o greşeală şi nu învăţăm din ea." Cred că mult mai important decît greşeala însăşi, este efectul ei asupra persoanei care a comis-o; depinde foarte mult de persoana în cauză ca acest efect să fie benefic sau negativ.

Şi dacă am realizat toţi aceşti paşi atunci vom fi pregătiţi să facem ultimul şi cel mai important pas: să ne iertăm pe noi înşine pentru greşeala comisă şi să mergem mai departe!

Nu cred că Dumnezeu ne învinuieşte pentru greşelile pe care le facem. Pentru El sîntem ca nişte copii care permanent învăţăm, permanent evoluăm şi ne dezvoltăm, făcînd greşeli şi experimentînd. Nu cred că Dumnezeu te va pedepsi pentru greşelile tale. El te va ajuta să ieşi din impas, te va dojeni blînd, ca un Tată care te iubeşte şi va suferi alături de tine atunci cînd tu vei suferi, va suferi cînd va vedea că refuzi să te ierţi şi să te îndrepţi, căci ştie că asta nu va duce decît la şi mai multă suferinţă.

Dumnezeu ne iubeşte enorm. El nu contorizează fiecare greşeală pe care o facem pentru ca, la Judecata de apoi, să ne o reproşeze. De fapt… există cu adevărat Judecata de apoi aşa cum ne o imaginăm noi? Am citit într o carte un lucru foarte interesant, şi vă cer să vă gîndiţi puţin la cum ar fi dacă, în acel moment, al Judecăţii de apoi, noi am fi şi judecătorul şi cel judecat? Dacă, doar pentru o clipă, Dumnezeu ne-ar da să ne vedem prin ochii Lui, aşa cum ne vede el acum? OH! Ce am mai plînge atunci! Ne-am putea vedea în totalitate sufletul plin de răni, de remuşcări şi de dureri nevindecate ce le-am acumulat de-a lungul vietii! Dumnezeu ne iubeşte şi suferă alături de noi cînd noi suferim. Dacă voi aveţi pe cineva la care ţineţi enorm, părinte, frate, soră, iubitul sau iubita, nu vă doare atunci cînd acea persoană suferă pentru că a facut o greşeală? O veţi pedepsi sau o veţi ierta? Gîndiţi-vă că Dumnezeu ne iubeşte infinit mai mult de atît, dincolo de puterea unui om de a percepe sau simţi. Cum ar putea El condamna la suferinţă veşnică un suflet chinuit, care deja suferă din cauza greşelilor sale? Nu vreau sa fiu în contradicţie cu Biserica, ce predică existenţa Iadului. Vreau doar să trec dincolo de anumite prejudecăţi pe care Biserica însăşi le-a format, de anumite limite pe care ea le-a impus iertării şi iubirii însăşi, care, prin natura lor, nu au limite. Dacă vă este mai confortabil, credeţi în existenţa Iadului şi a chinurilor veşnice, dar încetaţi să vă mai autocondamnaţi pentru greşelile voastre.

Vina poate fi una din cele mai cumplite capcane în care poate cădea cineva. Un om care se simte vinovat şi nu practică IERTAREA DE SINE, ducînd vina la extrem, este un om care încetează să mai trăiască în prezent… el va reveni în mod constant şi dureros la acea parte din sufletul şi din trecutul său care i-a cauzat vina, la fel cum un nefericit criminal revine la locul crimei. Un astfel de om, cu care ne identificăm mulţi dintre noi, mai mult sau mai putin (şi eu m-am confruntat cu o astfel de problemă la un moment dat), trebuie să înveţe cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu după Iubire şi anume IERTAREA. Un astfel de om trebuie să înveţe că noi sîntem predispuşi la greşeală prin natura noastră şi că nu sîntem pedepsiţi pentru greşelile noastre, decît poate, doar de către noi înşine! Şi un astfel de om trebuie să înveţe că prin greşeli devenim mai puternici şi mai întelepţi. Ştiu… e greu să distrugi o valoare esenţială care ţi-a fost implementată de mic copil, dar ai putea face asta ştiind că ţi-ar aduce pace într-un suflet zbuciumat şi într-o minte tulburată, chinuite de vină şi remuşcări? Că poţi pune pe rană dulcele balsam al Iertării de sine şi nu veninul vinei? Tu alegi între a te vindeca sau a scormoni la nesfîrşit rănile sufletului.

În şcoală şi în lumea de afară sîntem învăţaţi că cei mai puternici reuşesc în viaţă, că cei mai puternici supravieţuiesc! Cine sînt aceşti "cei mai puternici"? Dintr-un anumit punct de vedere pot spune că aceştia sînt cei care au făcut cele mai multe greşeli, care au învăţat din ele şi apoi au mers mai departe! Şi cine este cel "slab"? Este acela care a învăţat cel mai bine că nu trebuie să greşească, că va fi pedepsit dacă face asta, că trebuie să fie perfect (sau măcar să pară) şi de aceea se şi fereşte să acţioneze, de teama de a greşi.

Ceea ce am scris pînă acum e doar un început, şi ca orice început este partea cea mai dificilă. Pentru că dacă am reuşit să înţelegem aceste lucruri, atunci cu siguranţă le vom putea extinde şi la cei din jurul nostru, îmbunătăţindu-ne astfel relaţiile cu ceilalţi. Vom accepta mai uşor cînd cineva greşeşte faţă de noi sau faţă de alte persoane din viaţa sa, pentru că ştim că a greşi e ceva normal, omeneşte. Şi vom putea ierta pe celălalt pentru că ne a făcut rău din greşeală, pentru că nici noi şi nici el, nu ne-am născut învăţaţi. Vom aştepta ca el să înveţe din greşeala sa, îl vom ajuta dacă va fi nevoie şi ne vom bucura cînd vom vedea că datorită greşelii lui a devenit mai bun, mai înţelept.

Tind să cred că aceste lucruri, odată însuşite, vor lovi direct într-o puternică rea deprindere a multora dintre noi, şi anume aceea de a bîrfi. Pentru că, de fapt, ceea ce bîrfim noi sînt în special greşelile altora, de multe ori ale unor oameni pe care nici nu-i cunoaştem, doar pentru a demonstra cît de "buni" sîntem noi prin comparaţie, noi cei care "nu am face niciodată astfel de greşeli"… Cu alte cuvinte analizăm cu satisfacţie paiul din ochiul altuia!

Să învăţaţi să iertaţi, întîi pe voi înşivă şi apoi pe cei din jurul vostru. Totul începe de la noi înşine, nu de la altcineva! Încrederea, bunătatea, adevărul, optimismul… absolut toate trebuie învăţate pornind de la noi înşine! La fel şi iertarea! Citez aici pe Phil Bosman, care a spus un lucru impresionant: "Îmbunătăţeşte lumea începînd cu tine însuţi!" Nu zic că e uşor, dar efortul se merită!

Închei aici, cu un citat care rezumă, cred, existenţa noastră pe pămînt şi ne dă cheia unei vieţi fericite: "Construieşte-ţi viaţa cu Hristos, restul va veni de la sine." (Paul Liekens)