Domnia cantităţii

Ghiocel Balan

Toate articolele scrise de Ghiocel Balan

Non multum, sed multa

Cea dintîi dintre toate dualităţile cosmice, reprezentată prin cei doi poli care se află la originea manifestării universale a fost, în diferite momente ale gîndirii umane, denumită de către orientali puruşa-prakriti sau Şiva-Şakti sau nume-formă, iar de către occidentali spirit-materie sau esenţă-substanţă, act-potenţă, ordine-haos, şi nu este altceva decît banala opoziţie dintre calitate şi cantitate.

Între naşterea şi resorbţia Universului, totul se petrece ciclic, iar dacă admitem formarea sa dintr-un Principiu Unic imuabil, numit Dumnezeu sau Paramatman sau Absolut, atunci în mod necesar sfîrşitul acestui ciclu va fi dominat de polul opus: haos, materie, cantitate.

Cu toţii observăm că, într-un mod absolut obiectiv şi dincolo de conflictul dintre generaţii, lucrurile nu mai sînt la fel ca altădată, după spusele poetului, „Ou sont les neiges d’antan?”. Există de ceva timp, o tendinţă din ce în ce mai vizibilă de a reduce totul la cantitate concomitent cu neglijarea progresivă a valorilor etern umane. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; avem case mai mari, dar familii mai mici; avem mai multe medicamente, dar sănătate mai puţină; avem mai multă cunoaştere, dar mai puţină înţelepciune; ştim aproape totul despre ceea ce ne înconjoară, şi aproape nimic despre sufletul nostru; am ajuns pe Lună, dar ne vine greu să ne vizităm prietenii sau rudele; avem aparent mai multă libertate şi în mod cert mai puţină fericire.

În ordinea socială, domnia cantităţii a început cînd Revoluţia Franceză a eliminat regalitatea ca reprezentare a Principiului, înlocuind-o cu o uniformizare anonimă ce a culminat cu binecunoscutul comunism. Atunci a fost lansat sloganul ce a confundat egalitatea cu libertatea. Democraţia, aşa cum e ea cunoscută azi, reduce individul la număr, uitînd că din această falsă identificare, natura nu dă nici un exemplu. Să nu uităm că scrutinul organizat de Ponţiu Pilat l-a condamnat pe Iisus la crucificare, salvînd un tîlhar mult mai popular. Să ne amintim vorbele puse în seama lui Alexandru Lăpuşneanu: „mulţi, dar proşti”, readuse în actualitate imediat după 1989 de Silviu Brucan. Însăşi mult dorita integrare europeană ascunde o falsă nivelare în care cei puternici vor egalitate, „dar nu pentru căţei”.

Ştiinţa s-a limitat la a explica fenomene calitative doar din punct de vedere cantitativ. Chimia s-a preocupat mai mult de diferenţa dintre numărul atomic al elementelor din natură, considerînd la fel cărbunele şi diamantul. Fizica observă că totul tinde către haos, neştiind că Vedele au explicat cu multe mii de ani în urmă şi motivul acestui fenomen. Există oare puncte materiale adimensionale, solide perfect elastice ori gaze perfecte? Medicina actuală tratează efectele, neglijînd cauzele reale şi producînd astfel pagube şi mai mari. Matematica teoretizează din ce în ce mai mult, calculează din ce în ce mai multe zecimale pentru numere ciudate, botezate cu nume greceşti pi, fi, fără a fi în stare să explice de ce tot ceea ce e frumos şi armonios se bazează pe o aceeaşi proporţie, numită de înţelepţi secţiunea de aur. Ştiinţele naturale nu mai fac decît să catalogheze, uitînd că Darwin a observat că selecţia naturală este o lege cosmică eminamente calitativă. Astronomia calculează cu multă precizie poziţia tuturor corpurilor cereşti, dar nu poate explica de ce nu e bine să faci anumite lucruri de „lună plină”, de ce plantele cresc mai bine cînd sînt însămînţate cînd luna era în creştere, întreaga agricultură tradiţională fiind foarte precis ritmată de mişcarea astrelor. Decadenţa în ştiinţă a dus la coborîrea cunoaşterii pînă la nivelul inteligenţelor inferioare, care neagă orice le depăşeşte puterea de înţelegere, anulînd orice preocupare legată de un domeniu superior. Observarea unui număr cît mai mare de fapte conferă teoriei doar mai multă probabilitate; dar aceasta înseamnă şi recunoaşterea că nu se poate ajunge niciodată în acest mod la o certitudine, adică recunoaşterea caracterului empiric al ştiinţei moderne, în ciuda acuzelor de acest gen aduse cunoaşterii tradiţionale, care pornea de la principii şi nu de la constatări experimentale. De aceea mai există fenomene para-normale, adică inexplicabile prin cunoştinţele actuale, fenomene cît se poate de normale în vechime.

Explozia industrială nu a fost decît urmarea acestei tendinţe disipative şi drept urmare au apărut produse cît mai multe, cît mai asemănătoare pentru indivizi cît mai anonimi. Oamenii au încetat de a fi indivizi, transformîndu-se într-o masă amorfă condusă de un spirit de turmă. Aglomerările urbane s-au umplut de „cutiile de chibrituri”, cartiere întregi de blocuri insalubre cu încăperi identice tocmai pentru a accentua şi încuraja uniformizarea în gîndire şi comportament. Comunismul a demonstrat că această nivelare confuză duce la laşitate, la lipsa de responsabilitate prin răspunderea colectivă, încurajînd hoţia („dacă acest obiect aparţine tuturor, înseamnă că este şi al meu, aşa ca pot să-l iau fără grijă”).

Decadenţa doctrinei religioase în Occident s-a datorat pierderii aproape totale a ezoterismului corespunzător, din el rămînînd doar gesturi rituale secate de înţelesul lor profund şi practicate doar în momentele cruciale din viaţă, naştere, cununie, moarte. Cîţi oameni mai spun măcar o scurtă rugăciune cînd se aşază la masă, uitînd că acţiunea de a mînca este un act sacru?

Uniformizarea în cultură a născocit mass-media, termen ce conţine în el aceeaşi referire cantitativă de masă. Moda este un alt efect al uniformizării în vestimentaţie, coafură sau chiar creaţii „artistice”. Manelele sînt un exemplu viu al exercitării democratice a preferinţelor muzicale golite de gust şi a tendinţei spre vulgarizare.

Învăţămîntul a ajuns să dreseze în loc să educe.

Calculatoarele sînt din ce în ce mai puternice, sistemele de operare, din ce în ce mai voluminoase, dar din ce în ce mai puţin fiabile. Ca să nu recunoască cît de putrede au devenit, cîrpelile succesive au fost redenumite din „patch” („petic”), „extension pack” (pachet de extindere). Denumire pompoasă ce ascunde aceeaşi lipsă de substanţă (=sub+stare) ce a îmbolnăvit întreaga umanitate. Internet-ul a devenit sufocant, valorile reale sînt din ce în ce mai ascunse de multitudinea de kitch-uri amestecate fără nici o noimă.

În aceste condiţii revista noastră se străduie să se opună acestui curent letal, adresîndu-se mai puţin celor mulţi, cît mai ales celor ce caută să se înalţe, celor ce simt că au un suflet viu ce pulsează în căutarea fericirii. Nu are un tiraj prea mare, nu se găseşte pe toate drumurile, nu e la îndemîna oricui. Dacă ai ajuns să o citeşti, atunci ai fost ales, atunci înseamnă că într-adevăr o meriţi. Felicitări!

„Adevărurile de un anumit ordin nu pot fi înţelese decît de aceia care sînt calificaţi să le înţeleagă, pentru ceilalţi fiind ca şi cum n-ar exista” (Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, de unde au fost inspirate unele dintre ideile expuse aici).