Energia - suportul oricărui proces psihic

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Sînt unele momente în viaţă cînd intuim în noi înşine profunzimi de nebănuit. Ne dăm seama că există adîncuri incomensurabile ale sufletului care atunci cînd sînt conştientizate trezesc în noi sentimentul libertăţii şi veşnica dorinţă de a ne autodepăşi. De fapt, starea de fericire este strîns legată de posibilitatea atingerii din cînd în cînd a unor astfel de dimensiuni sufleteşti. În acele momente totul se amplifică în fiinţa noastră: puterea de muncă, rezistenţa la stress, acuitatea simţurilor, puterea de pătrundere a minţii, inteligenţa, etc. Aceste capacităţi suferă o creştere bruscă şi în cazul în care ne confruntăm cu o stare de tristeţe profundă. Faptul că apare o creştere a capacităţilor psihice atît în momentele fericite cît şi în cele dureroase (din punct de vedere sufletesc) m-a condus la concluzia că trebuie să existe un element comun ambelor situaţii. Şi acest element comun nu este altul decît energia. Orice stare psihică are un suport energetic. Unii oameni se pot bucura mai mult alţii mai puţin. De asemenea, unii suferă mai intens alţii mai puţin. Acest lucru este în strînsă legătură cu nivelul de energie pe care îl poate vehicula fiecare în parte. Dacă facem analogia cu circuitele electrice ale unui sistem de sonorizare vom observa că există instalaţii care funcţionează la 12V, la 110V, la 220V sau la 380V, deci, puterea fiecăruia este diferită. Dacă aceeaşi melodie este redată pe rînd cu ajutorul fiecărei instalaţii de sonorizare veţi observa că intensitatea şi claritatea sonoră diferă foarte mult de la un caz la altul.

Dacă orice stare sau proces psihic este caracterizat de un nivel energetic atunci există posibilitatea să spunem foarte multe despre cineva doar studiindu-i procesele energetice curente. De exemplu, vorbirea este un mijloc de a evidenţia cu uşurinţă dacă cineva este capabil să vehiculeze o cantitate mai mare sau mai mică de energie. De asemenea, gestica unui om, expresivitatea feţei, felul în care merge etc. ne pot conduce la aceeaşi concluzie.

În funcţie de nivelul de energie pe care îl poate procesa structura internă a unui om, putem spune despre acesta dacă este o fiinţă superficială sau nu. Cei care nu sînt capabili să vehiculeze foarte multă energie au tendinţa de a fi superficiali în tot ceea ce fac. Niciodată nu suferă prea mult, indiferent de motiv, dar nici nu se pot bucura excesiv.

De asemenea, puterea de pătrundere a minţii în cazul lor este destul de mică astfel încît nu vor ajunge să cunoască vreodată profunzimile vieţii.

Atunci cînd vorbim despre energie în mod absolut această noţiune devine foarte abstractă. Energia este funciar dependentă de mijloacele prin care se exprimă sau cu alte cuvinte este dependentă de procesele pe care le susţine. Altfel noi nu o putem observa. Dacă nu există nici un proces psihic sau fizic energia unui om nu poate fi pusă în evidenţă ceea ce înseamnă că nu poate fi măsurată şi cu atît mai puţin amplificată.

Deci, dacă apare problema creşterii nivelului de energie pe care îl poate vehicula un om, trebuie să facem apel la mijloacele prin care aceasta se exprimă în mod curent. Cu cît vom identifica mai multe căi de manifestare a energiei cu atît vom avea mai multe posibilităţi de a acţiona pentru amplificarea ei.

Atunci cînd acţionăm pentru amplificarea energiei individuale trebuie să fim foarte atenţi pentru a fi capabili să recunoaştem aşa-zisele creşteri false. Există uneori posibilitatea să confundăm anumite manifestări psihice cu o creştere energetică şi această confuzie va genera dezechilibre resimţite în mod curent sub forma diferitelor stări de suferinţă.

„Volumul fiinţei”

Pentru a explicita mai bine mecanismul de creştere reală a energiei lăuntrice este necesar să introduc noţiunea de „volum al fiinţei”. Fiecare om se naşte cu anumite disponibilităţi. În procesul de creştere îşi poate amplifica sau micşora disponibilităţile respective în funcţie de împrejurările şi educaţia pe care o primeşte. Însă, de la o anumită vîrstă se constată că toate capacităţile psihice tind să rămînă constante. Capacitatea de a realiza efort fizic sau intelectual se stabilizează în jurul unei valori. Capacitatea de a resimţi cît mai intens o bucurie sau o tristeţe, de asemenea, oscilează de la o zi la alta dar nu pot depăşi un anumit nivel. Optimismul, voinţa sau creativitatea ajung şi ele la un nivel stabil. Este un fenomen de atingere a graniţelor care nu mai pot fi depăşite în condiţii obişnuite.

Să presupunem că fiecare om primeşte în momentul naşterii o sumă de bani într-un cont. Aceşti bani au fost prevăzuţi pentru o dezvoltare medie a diferitelor compartimente ale vieţii. O cotă parte este atribuită corpului fizic, o alta corpului mental. Alte resurse sînt rezervate vieţii sentimentale etc. Pe măsură ce creştem ne apropiem de cotele maxime pe care avem dreptul să le cheltuim şi, astfel, se ating graniţele fiinţei. Dacă vrem să depăşim aceste graniţe este absolut necesar să ştim cît mai multe despre bani şi, mai ales, despre modul în care pot fi procuraţi şi nu numai cum pot fi cheltuiţi.

Deci, „volumul fiinţei” nu este altceva decît acest cont primar de care dispunem cu toţii în momentul naşterii. În concordanţă cu destinul fiecăruia „volumul” unui om poate fi mai mare sau mai mic. Acest aspect este lipsit de importanţă pentru că indiferent cît de mare îţi este contul rezervat de destin, la o anumită vîrstă (de obicei perioada tinereţii sau începutul maturităţii) oricum vor fi atinse marginile de către oricine şi va apare astfel senzaţia de plafonare, de limitare. Fie că eşti rege sau cerşetor la un moment dat îţi atingi graniţele şi atunci începe să te macine o dorinţă stranie (de cele mai multe ori inexplicabilă) de a te dilata. Altfel eşti cuprins de angoasă, plictiseală şi de tot felul de alte stări penibile. În aceste condiţii problema constă în depăşirea limitelor sau, altfel spus, mărirea „volumului fiinţei”.

Dorinţa de a te autodepăşi, de a trăi o stare de dilatare capătă foarte multe forme de manifestare: de la activităţile creatoare sau de cucerire a unor noi teritorii pînă la consumarea de droguri şi alte substanţe.

Creşterea „volumului” este foarte greu de obţinut. E ca şi cum ţi-ai depăşi destinul ceea ce înseamnă a acţiona deodată cel puţin în două direcţii. De exemplu, dacă avem o bandă elastică sau un arc pentru a-l putea întinde trebuie să acţionăm simultan asupra ambelor capete. Dacă tragem numai de un capăt, indiferent de forţa de care dispunem arcul nu se va intinde ci, doar îşi va schimba poziţia relativă faţă de obiectele înconjurătoare. Dacă noi dorim să creştem „volumul fiinţei” acţionînd doar într-o singură direcţie nu vom reuşi altceva decît să-l mutăm dintr-o zonă într-alta dar, vom rămîne la fel: cu aceleaşi calităţi, cu aceleaşi defecte. Faptul că s-a schimbat poziţia noastră faţă de lucruri nu înseamnă că s-a obţinut o transformare lăuntrică.

Pentru a obţine o transformare reală a conştiinţei este necesar să acţionăm simultan în două puncte diferite. Acest lucru este dificil de realizat în mod obişnuit deoarece instrumentul mental este construit astfel încît să poată prelucra doar o singură informaţie-gînd în unitate de timp. Însă în anumite condiţii, cultivînd o inteligenţă superioară creşterea „volumului” devine posibilă.

Să presupunem cel mai simplu exemplu grafic prezentat în figura următoare.

Volumul total este format din două compartimente. Membrana care separă cele două compartimente este confecţionată dintr-un material mai elastic decît membrana exterioară a volumului total. Atunci cînd vrem să creştem volumul compartimentului C1 prin creşterea presiunii interioare a compartimentului vom observa că se va deforma membrana care separă cele două compartimente şi nu aceea a volumului total. (vezi figura 2).

Deci, volumul compartimentului C1 creşte în detrimentul compartimentului C2. Desigur că poate fi şi situaţia complementară cînd creşte C2 în detrimentul compartimentului C1.

Acest lucru se datorează faptului că se acţionează doar într-o singură direcţie. Dacă se va urmări să se crească presiunea în ambele compartimente, simultan şi în mod egal, se va observa o creştere a volumului total. Desigur, este posibil ca unul din compartimente să se dilate mai mult decît celălalt datorită neuniformităţii membranei elastice care delimitează volumul total dar, de această dată creşterea volumului unui compartiment nu se mai face pe baza micşorării celuilalt.

Dacă realizăm un model simplificat al fiinţei umane formată din minte şi afectivitate, prin analogie cu exemplul anterior deducem că pentru a creşte „volumul fiinţei” este necesar să dezvoltăm simultan atît mintea cît şi afectivitatea. În mod obişnuit se observă că atunci cînd cineva urmăreşte să-şi dezvolte mintea înregistrează totodată o scădere a capacităţii afective. Se întîlneşte si situaţia inversă, dar acest lucru este mai rar întîlnit în societatea de astăzi, cînd creşterea afectivităţii se face în detrimentul minţii.

Atunci cînd ne îndrăgostim ne manifestăm adeseori de parcă cineva „ne-a luat minţile”, iar atunci cînd ne preocupăm exagerat de mult de planul raţional ne comportăm de parcă am fi un sloi de gheaţă, lipsiţi de orice urmă de sensibilitate emoţională şi afectivă.

Aceste aspecte pot fi observate atît la nivel individual cît şi la nivel macro-social. O societate sau o civilizaţie poate să fie în anumite momente preponderent mentală şi atunci se constată o scădere a manifestărilor emoţional-afective sau invers.

Atunci cînd se urmăreşte dezvoltarea ştiinţei fără a se ţine cont de celelalte compartimente ale cunoaşterii şi experienţei practice se constată de asemenea, producerea unor dezechilibre în armonia societăţii respective sau, în cazul unui singur om, în armonia individuală. Cunoaşterea raţională trebuie să se dezvolte în mod egal cu celelalte forme de cunoaştere cum ar fi cunoaşterea religioasă, experienţa estetică şi trăirea emoţional-afectivă.