Educarea supleţei şi ţinutei

Cristina Popovici

Toate articolele scrise de Cristina Popovici

Supleţea, spre deosebire de celelalte calităţi fizice ale omului, începe să regreseze încă din primii ani ai vieţii, sub influenţa factorilor de vîrstă. Pe măsura osificării ţesuturilor cartilaginoase se micşorează mobilitatea în articulaţii; către 13-16 ani se încheie procesul de formare a articulaţiilor, acestea fiind din ce în ce mai puţin supuse modificărilor morfologice; aparatul ligamentar se consolidează şi, ca urmare, elasticitatea ligamentelor este mai puţin perfectibilă. Toate acestea se explică prin micşorarea amplitudinii maxime posibile a mişcărilor. Astfel, încă de pe la 10-12 ani, procentul de reducere în articulaţiile gleznei este de aproape de 25% în articulaţiile coloanei vertebrale, mobilitatea scade şi mai mult de la vîrsta de 14-15 ani. Acest regres natural al supleţei poate fi contracarat eficient în procesul de educaţie fizică, cu condiţia ca subiecţii să fie de vîrstă cît mai fragedă.

După cum s-a demonstrat prin cercetări speciale, creşterea supleţei poate fi mult mai uşor dirijată la elevii de vîrstă mică decît la cei din clasele superioare.

În educaţia fizică, către vîrsta şcolară mare se pune problema asigurării unui asemenea grad de dezvoltare generală a supleţei care să permită însuşirea unor forme desăvîrşite ale mişcărilor fundamentale şi manifestarea cu maximă eficienţă a calităţilor fizice de bază: îndemînarea, viteza, forţa, rezistenţa. Dacă această sarcină este rezolvată, pe viitor nu mărirea constituie obiectivul principal, ci menţinerea la un nivel optim a indicatorilor atinşi ai supleţei.

Educarea supleţei la copii are ca prim scop asigurarea dezvoltării armonioase a mobilităţii în toate articulaţiile. Dar în acelaşi timp accentul trebuie să cadă, în primul rînd, asupra acelor verigi ale aparatului locomotor care au cea mai mare însemnătate în însuşirea acţiunilor aplicative necesare în viaţă.

După cum se ştie, principalele mijloace de educare a supleţei sînt exerciţiile de întindere: exerciţii de gimnastică cu caracter relativ local, repetate de nenumărate ori, cu amplitudinea maximă posibilă a mişcărilor şi cu creşterea treptată a acestui maxim. Asemenea exerciţii se utilizează la vîrsta şcolară mică, într-un regim dinamic activ mai ales, deşi se introduce şi o anumită doză de exerciţii statice şi pasive.

Cînd este nevoie să se asigure modificări însemnate în dezvoltarea supleţei într-un timp relativ scurt, se recomandă, în special, următoarele proporţii în exerciţii: 40% exerciţii active dinamice, 40% pasive şi 20% statice. Au fost elaborate de asemenea recomandări orientative în funcţie de numărul de repetări, de tempoul mişcărilor sau timpul de menţinere. La elevii de aceeaşi vîrstă şi sex, supleţea se caracterizează prin mari deosebiri individuale. Evident supleţea este în mare măsură o calitate ereditară. Sub influenţa exerciţiilor care urmăresc dezvoltarea supleţei, mobilitatea în articulaţii la unii copii creşte rapid şi substanţial, iar la alţii încet şi neînsemnat.

Una din principalele reguli limitative, care se cere a fi respectată cu stricteţe la educarea supleţei la copii şi adolescenţi, constă în aceea că nivelul atins în dezvoltarea acestei calităţi nu trebuie să vină în contradicţie cu formarea unei ţinute corecte. La vîrsta şcolară se încheie formarea bazelor morfologice ale ţinutei şi aceasta se transformă într-o deprindere trainică. În strînsă legătură cu cele de mai sus, paralel cu consolidarea deprinderilor de menţinere a poziţiilor corecte în condiţii statice şi dinamice, este necesar să se asigure dezvoltarea proporţională a supleţei şi forţei în principalele verigi ale aparatului locomotor, de care depinde, într-o măsură hotărîtoare, ţinuta.