Acţiunea fundamentală
de A Plînge

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

extras din cartea Arta de a trăi

Plînsul este o acţiune fundamentală a omului. Ne începem viaţa cu un hohot de plîns. Se spune că atunci, la început, plînsul este semnul unei stări de normalitate şi sănătate. Chiar şi mai tîrziu, plînsul rămîne semnul unei sensibilităţi a sufletului. Desigur, dacă nu depăşeşte anumite limite şi nu se transformă între timp în smiorcăială. Prin intermediul plînsului, sufletul omului se purifică, se curăţă de durere, se eliberează de poveri care altfel i-ar apăsa inima. Cine nu mai are puterea de a plînge, a pierdut o mare posibilitate de a-şi menţine sufletul liber. El trebuie să se ferească acum de dureri, de întristări sau trebuie să înveţe să le ardă, să le rabde, pentru că de dat afară nu prea mai are cum, atît timp cît lacrimile îi sînt zăvorîte.

Lacrimile sînt înzestrate cu o mare putere. Ele pot să dărîme ziduri impunătoare şi pot să menţină în viaţă sufletele supuse rigidizării. Odată cu lacrimile din structura energetică a fiinţei sînt eliminate o serie întreagă de reziduuri toxice şi tocmai de aceea, după ce plîngem ne simţim mai uşuraţi şi purificaţi. Parcă ne luminăm din nou după ce plîngem şi aceasta se petrece pentru că plînsul ne ajută să ne împăcăm cu orice situaţie.

Plînsul este un mecanism de apărare primar şi este bine să nu-l deteriorăm prin gînduri de genul că „a plînge este semnul unei slăbiciuni” sau că „oamenii puternici nu plîng niciodată”. Este adevărat faptul că cei care reacţionează prin plîns la cei mai mici factori de stres nu au fost capabili să-şi dezvolte unele mecanisme superioare de apărare împotriva stresului, dar nu trebuie să se abţină de la plîns doar ca să pară a fi puternici în faţa celorlalţi. Aici trebuie să ne corelăm cu acţiunea de „a fi” unde am subliniat că autenticitatea sau a căuta să fii tu însuţi tot timpul, este una dintre cele mai bune metode de progres, de creştere spirituală şi sufletească.

Plînsul este o acţiune sănătoasă şi trebuie să o protejăm pentru că ne poate fi de mare folos în anumite momente ale vieţii. Pe de altă parte, este necesar să dezvoltăm o rezistenţă mai mare la factorii de stres şi să nu mai plîngem din orice nimicuri, pentru că altfel riscăm să rămînem la un nivel de dezvoltare infantil chiar şi cînd vom avea 50 sau 100 de ani.

Paradoxal, plînsul este o „slăbiciune” care pune în evidenţă o putere uluitoare. A recunoaşte că în anumite momente eşti slab, a accepta faptul că nu poţi controla totul şi că nu poţi fi stăpîn pe orice situaţie, este un lucru pe care doar cei foarte puternici îl pot accepta. Acesta este un mare paradox. Orice om are nevoie de un puternic sentiment de siguranţă şi stabilitate. Din acest motiv, aproape toţi oamenii caută permanent să controleze cît mai bine tot ceea ce ţine de viaţa lor. Nimeni nu prea are curajul să se angreneze în unele acţiuni asupra cărora nu deţin un minim control, care nu le conferă un minim sentiment de siguranţă şi stabilitate. De fiecare dată ne închidem într-un spaţiu în care ne simţim protejaţi şi ne simţim protejaţi dacă putem controla cît mai bine situaţiile prin care trebuie să trecem. Însă în unele momente ale vieţii sîntem aduşi în situaţia în care trebuie să recunoaştem că nu mai putem controla nimic, că există o autoritate, o forţă mai înaltă decît noi, care ne conduce într-o direcţie necunoscută şi atunci, în loc să ne opunem cu încrîncenare şi să ne amăgim că încă mai putem face ceva ca să preluăm controlul, este mult mai bine să plîngem şi să ne abandonăm în mîinile lui Dumnezeu, asemenea unor copii care se abandonează în braţele părinţilor lor ori de cîte ori evenimentele îi copleşesc. Cei care aspiră la cea mai înaltă realizare spirituală trebuie să înveţe să fie „slabi” adică să se abandoneze, să nu mai caute să controleze totul şi în acelaşi timp să lupte cu toate obstacolele. Lupta continuă cu tine însuţi pentru a te îmbunătăţi, ne poate aduce la un anumit nivel de rigidizare, de intoleranţă şi ne poate face să uităm că trebuie să fim şi „slabi”. Călugării sau în general asceţii care luptă pentru a-şi supune toate instinctele şi dorinţele, pot deveni rigizi, pot să-şi piardă această putere de a fi slabi, de a se abandona cu totul lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu ajungi să-l simţi cu adevărat pînă cînd mintea nu acceptă că este slabă şi că nu poate stăpîni totul. În aceste situaţii, plînsul este o forţă capabilă de a conferi siguranţă şi stabilitate, dar de o altă natură decît aceea pe care ne-o aduce puterea mentală. Este siguranţa şi stabilitatea profundă a celui care are credinţă şi abia acum porţile Împărăţiei Cerurilor ne sînt cu adevărat deschise.

În viaţa de zi cu zi, permanent ni se spune să fim tari, să fim puternici, să fim stăpîni pe orice situaţie. Şi tindem astfel către o putere a egoului, către un tip de putere care nu ţine cont de sensibilitatea sufletului, de inocenţă, candoare, puritate ş.a.m.d. A venit timpul să învăţăm că adevărata putere constă tocmai în sensibilitatea sufletului, în bunătate şi dragoste.

Mai sînt şi lacrimile de bucurie. Ele apar atunci cînd succesul a fost precedat de sacrificii mari, de eforturi intense, de aşteptări şi dureri. În aceste situaţii, plînsul acţionează ca un mecanism de purificare, pentru a ne da posibilitatea să ne bucurăm din plin. Odată cu lacrimile sînt eliminate energiile întunecate, greutăţile care atîrnă de marginile sufletului şi astfel devenim capabili să ne bucurăm din toată inima, să rezonăm pe frecvenţele înalte ale fericirii.