Editorial - Instituţii de "mîna a doua"

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Unul din paradoxurile României postdecembriste, care din păcate nu atrage atenţia nimănui, îl trăim de vreo 15 ani fără nici un fel de nelinişte cognitivă. Cu toate că în fiecare an sondajele de opinie scot în evidenţă faptul că Biserica este instituţia cu cea mai mare încredere din partea populaţiei, implicarea Bisericii în viaţa socială a României este foarte puţin vizibilă. Fiind instituţia pe care se bazează cea mai mare parte a românilor ar fi normal ca această instituţie să se regăsească în eforturile orientate în rezolvarea principalelor probleme cu care se confruntă ţara. Pentru mine este un lucru de neînţeles faptul că Biserica nu se regăseşte în primul eşalon în lupta împotriva corupţiei şi a sărăciei, două dintre plăgile dureroase ale românilor. Biserica ştie faptul că acolo unde există dragoste de Dumnezeu şi înţelepciune există şi prosperitate. Fără a veni cu prea multe citate din învăţăturile Noului Testament îmi amintesc acele cuvinte care spun că oamenii ar trebui să se îngrijească înainte de toate de desăvîrşirea sufletelor şi toate celelalte necesare traiului le vor fi date pe deasupra. Transpunerea în practică a unui astfel de precept ar trebui să determine Biserica să lupte necontenit, prin toate mijloacele pentru a aduce aceste învăţături în conştiinţa oamenilor şi mai ales în faptele lor. Creşterea moralităţii oamenilor, obişnuirea lor cu valorile virtuţilor creştine ar contribui cu siguranţă la diminuarea fenomenului corupţiei şi indirect la creşterea nivelului de trai. Doar cu ceva mai multă implicare curajoasă din partea preoţilor, conştiinţele tot mai multor oameni ar putea fi trezite. Dacă zi de zi, în dialogul direct cu enoriaşii s-ar vorbi despre necesitatea de a fi cinstit, fenomenul corupţiei ar trebui în mod necesar să se diminueze. Dacă preoţii ar apărea mult mai des la televizor şi la radio şi ar vorbi despre problemele actuale ale oamenilor, ci nu despre tot felul de lucruri rupte de realitatea cotidiană, cu siguranţă lucrurile ar lua o altă întorsătură. Abordarea cu mult curaj a problemei corupţiei şi a lipsei de compasiune care se vede la români, discutarea directă a acestor probleme, folosind un limbaj simplu şi fără ocolişuri ar avea mai multă eficienţă.

Statul a luat tot felul de măsuri pentru combaterea corupţiei. A dat legi şi a creat instituţii specializate în pedepsirea corupţilor. Aceasta este doar o jumătate din soluţie. Astfel se combat doar efectele, iar eficienţa este extrem de redusă, dacă nu chiar nulă, deoarece fenomenul corupţiei nu s-a diminuat deloc, ba dimpotrivă a crescut. Statul ar trebui să apeleze la ajutorul Bisericii şi să ceară preoţilor să iasă în stradă, să se apropie de oameni şi să le vorbească despre cinste şi corectitudine. La fiecare slujbă ar trebui să existe o predică în care să se discute despre corupţie şi implicaţiile ei bolnăvicioase. Dacă ţinem cont că peste 80% din cei implicaţi în acest fenomen sînt creştini, atunci cu siguranţă se vor resimţi efectele unor astfel de demersuri.

Statul se gîndeşte să creeze poliţia de proximitate cînd, de fapt, ar trebui să investească fondurile necesare în crearea preoţilor de proximitate. Ar trebui să existe o clasă de preoţi care să fie mult mai aproape de oameni, care să nu vină doar cu înfierarea păcatelor, ci care să vorbească oamenilor pe înţelesul lor şi să promoveze virtuţile creştine şi totodată universal valabile. Dar parcă ne e ruşine să ne considerăm credincioşi şi să ne bazăm pe religie în rezolvarea problemelor fundamentale ale ţării. Religia s-a demodat, este anacronică şi nu mai dă bine prin marile saloane. Există o oarecare teamă de fundamentalism religios, ceea ce ar fi într-adevăr o greşeală, dar atît timp cît se urmăreşte promovarea unor valori universal valabile cum ar fi: cinstea, compasiunea, iubirea, atunci nu ar mai fi probleme.

Faptul că cu toată încrederea de care se bucură din partea populaţiei, Biserica este o instituţie „de mîna a doua” reiese şi din aceea că la emisiunea de televiziune „cei mai iubiţi români” nu a existat şi secţiunea „cel mai iubit preot” sau „cel mai iubit înţelept”. Veţi spune că este un aspect minor, dar nu este deloc aşa. Preoţii cu care am discutat despre aceste lucruri îmi spun că mare parte din munca lor se realizează prin contactul direct cu oamenii care trec pragul bisericilor. Ei nu sînt bine primiţi în emisiunile de televiziune şi radio, cică nu ar face audienţă, dar ei sînt totuşi în contact cu oamenii. Dacă ar fi aşa, acei oameni cu care preoţii sînt în contact şi care cu siguranţă se uită şi la televizor, ar fi trebuit să ceară să fie inclusă şi secţiunea „cel mai iubit preot”.

Biserica trebuie să revină în primul eşalon al vieţii publice din România pentru că mai ales într-o ţară care se confruntă cu probleme ca ale noastre ea ar avea un rol foarte important. E timpul să nu ne mai ascundem în spatele unor procente şi statistici şi să recunoaştem că credinţa este pe planul doi în viaţa românilor şi că ar fi timpul să se adopte strategii care pornesc de la această realitate.

Eu am convingerea că dacă oamenii vor avea o probitate morală mai mare, atunci corupţia şi sărăcia ar putea fi eradicate. Atunci cînd vă răniţi nu staţi să lipiţi la loc celulă cu celulă. Bandajaţi rana, o feriţi de focarele de infecţie şi corpul se va reface singur. Acelaşi lucru este valabil şi cu rănile corpului social. De 11 ani acţionez şi promovez această convingere. Să căutăm mai întîi desăvîrşirea sufletului şi toate celelalte ne vor fi date pe deasupra.