Imaginile morţii la primitivi

Mihaela Marian

Toate articolele scrise de Mihaela Marian

Încă din vechime Moartea a fost valorizată ca o trecere de la un regim existenţial la altul iar specialiştii în domeniu au pus în evidenţă foarte bine importanţa „riturilor de trecere” la societăţile tradiţionale. Astfel, moartea, naşterea sau nunta sînt de fapt iniţieri prin care se face trecerea de la un nivel al fiinţei la altul, trecere care se face astfel fără riscuri şi mai ales printr-o integrare specială cu întregul Univers din care fiinţa face parte.

În lumea „primitivă” există o categorie de mituri pe care etnologiile o numesc „mituri paradisiace”: acest mit păstrează amintirea unei epoci primordiale cînd omul era nemuritor, fără să fie obligat să muncească pentru a se hrăni, trăind în pace cu animalele şi putînd să-L întîlnească pe Dumnezeu faţă în faţă, într-o comunicare directă. S-a produs apoi un accident, un eveniment neprevăzut: unele mituri vorbesc de o greşeală rituală sau de o insultă adusă lui Dumnezeu, făcînd aluzie la o mînie divină misterioasă sau la o întîmplare misterioasă. Ca urmare a unui asemenea eveniment neprevăzut, această epocă a luat sfîrşit şi lumea a devenit aşa cum o ştim astăzi. Acest accident a modificat nu numai regimul ontologic al omului (din nemuritor, liber şi superior animalelor, el a devenit muritor, sclav al muncii sale şi separat de lumea animală) ci chiar şi structura Cosmosului a fost modificată: Cerul s-a îndepărtat de Pămînt, comunicarea între Cer şi Pămînt a fost întreruptă, fapt care în planul vieţii religioase (prin această ruptură) s-a tradus printr-o îndepărtare de Dumnezeul celest.

Există mituri în care se vorbeşte în mod special de originea Morţii: în afară de motivul „Paradisului pierdut”, aceste mituri explică Moartea printr-un mesaj incorect transmis sau printr-un alt „accident" de asemenea stupid: Dumnezeu trimite un animal cu acest mesaj: „Omul nu va muri” şi mesagerul repetă greşit textul; sau un alt animal îl devansează şi anunţă că Dumnezeu a decis moartea. Alteori Moartea e explicată prin nepricepera omului (care nu a ştiut să decripteze un simbol al imortalităţii), prin eşecul iniţiatic al unui Erou (strămoş mitic), prin viclenia unui şarpe, etc.

Important de subliniat este însă faptul că majoritatea popoarelor arhaice consideră Moartea ca un eveniment accidental care, deşi primordial, a fost posterior creaţiei primului om (strămoşul mitic), şi apariţia Morţii este aceea care a pus capăt perioadei paradisiace.

Ideea pe care primitivii şi-au făcut-o despre „Primul Mort” a influenţat ideea despre actul de a muri. Astfel ei nu consideră propria lor moarte ca un fenomen natural şi necesar, ci doar un accident care s-a petrecut în illo tempore, în timpul mitic al începuturilor; ea nu este un sfîrşit ci o post-existenţă (care este totuşi departe de a fi comparabilă cu „imortalitatea” de care se bucură omul primordial). Aceasta este raţiunea pentru care în lumea arhaică există speranţă în reintegrarea într-o altă existenţă reîncarnată.

Problema omului din societatea arhaică este aceea de a săvîrşi, în cele mai bune condiţii, cu ajutorul unui ritual, această trecere de la un nivel ontologic la altul - ceea ce se obţine prin actul de a muri. Moartea este o iniţiere spre un alt mod de existenţă. Ei au pregătit în acest sens rituri iniţiatice prin care învaţă să „moară” şi să „reînvie”. Există astfel mai multe teste sau probe pe care ei trebuie să le depăşească în această perioadă a încercărilor de iniţiere. Este vorba de o călătorie în necunoscut, de trecerea periculoasă printr-un labirint, de traversarea unui pod îngust sau instabil, de întîlnirea cu monştri, etc. A muri înseamnă a risca orice existenţă post-mortem pentru a se menţine la nivelui post-existenţei; aşa diminuată cum se află, trebuie ştiut şi făcut un lucru. Chiar şi ceilalţi, cei vii trebuie să facă anumite lucruri pentru a asigura prelungirea post-existenţei (astfel se explică marea importanţă, în toate religiile, a riturilor şi obiceiurilor funerare).

La primitivi se disting cel puţin două mari concepte privind speranţa în resurecţia cărnii. Prima ar fi aceea a vînătorilor nomazi penrtu care „esenţa vieţii” s-ar afla concentrată în oase, care considerau că trupurile lor vor renaşte prin ele; a doua ideologie a fost elaborată de popoarele cultivatorilor şi agricultorilor: omul e asimilat cu o sămînţă care îngropată se descompune asemenea bobului şi, la fel, revine la viaţă într-o nouă întrupare.

Un alt element foarte important în mitica morţii este durata intervalului care separă moartea de resurecţie (reîncarnare). Există unele popoare care au cultivat ideea că în cazul reîncarnării sufletului acest interval de timp poate fi destul de scurt (de exemplu la australieni reîncarnarea are loc după două generaţii: sufletul bunicului sau al străbunicului este acela care se reîncarnează). Sînt şi unele credinţe care au elaborat foarte mult ideea despre aşa numita Ţară a Morţilor şi în care se consideră că intervalul dintre două existenţe devine din ce în ce mai mare şi sufletul se poate reîncarna doar odată cu celelalte fiinţe aflate în Lumea Morţilor, în resurecţia finală şi colectivă a corpurilor. Aici se înţelege rolul decisiv al iniţierii efectuate în timpul vieţii. Astfel, un iniţiat este mai bine pregătit pentru a înfrunta această perioadă mai mult sau mai puţin lungă de timp, perioadă care începe cu moartea şi care va lua sfîrşit fie cu reîntoarcerea la o nouă viaţă, fie cu resurecţia finală.

Toate aceste iniţieri te ajută să înţelegi că fiecare om îşi întîlneşte moartea în care a crezut, moartea pe care şi-a reprezentat-o. Toate aceste credinţe legate de moarte şi dorinţa de a renaşte ne arată de fapt primele eforturi ale speculaţiei umane pentru reprezentarea eternităţii. Această eternitate nu este doar o repetiţie a unor etape, ci o continuă întoarcere la originea Totului.

(după „Arta de a Muri”, de Mircea Eliade)