Integrarea în Natură

Aurel Dumitraşcu

Toate articolele scrise de Aurel Dumitraşcu

În zilele în care trăim omul obişnuit are din ce în ce mai puţin sentimentul unei integrari în Natură, în ciclurile şi ritmurile sale armonioase. Conştiinţa unei apartenenţe la un timp şi spaţiu cosmice aproape că nu există. El a pierdut această legatură cu ea, aceasta fiind şi ea una din cauzele lipsei sale tot mai accentuate de viaţă, de energie, de bucurie, de lumină.

A fi in comuniune cu Natura e doar un motiv literar astăzi. Natura, doar un element de decor. Şi totuşi cîtă viaţă şi bucurie ne-ar însufleţi dacă ne-am întoarce din nou în sînul ei! Să privim în jur: ea niciodată nu pierde energie. Ea şi-a creat un program precis prin care îşi menţine existenţa. Unele lucruri mor, altele de-abia se nasc, dar de fapt energia lor nu se pierde ci doar îşi schimbă forma de manifestare. Oboseala, lipsa poftei de viaţa, aparţin doar omului. Niciodată nu o sa vedem un animal liber să fie plictisit, abătut, pesimist…

De aceea voi prezenta două acţiuni practice care ne pot din nou da sentimentul unei integrări în ritmurile Naturii.

Integrarea în Timp

În general timpul este perceput de omul obişnuit ca fiind liniar. Dacă privim însă în natură vedem că evoluţia oricărui lucru se desfăşoară în cicluri precise şi armonioase, astfel încît există echilibru şi coeziune.

Omul poate să aibă această viziune non-liniară a timpului, precum şi multă energie şi armonie interioară, dacă învaţă să se integreze în aceste ritmuri ale manifestării. Poate cel mai simplu ciclu este cel de noapte/zi. Iar una din acţiunile care ajută la această integrare în acest ciclu este aceea de a dormi. Această acţiune este exersată destul de dizarmonios de om, şi este şi ea (chiar dacă poate părea ciudat) printre cauzele acelor senzaţii de decreptitudine, de scurgere prea rapidă a vieţii, acelor sentimente de angoasă a timpului, de monotonie (zilele par la fel), de pesimism…

O exersare benefică a acestei acţiuni presupune să dormim deja între orele 22 şi 4 dimineaţa şi să ne trezim înainte de răsări Soarele. Vom deschide atunci ferestrele larg să intre aer proaspăt în încăpere, vom asculta ciripitul păsărelelor trezite şi ele la viaţă, vom lăsa Soarele care tocmai răsare să ne mîngîie, să ne umple de energie. Dacă avem posibilitatea putem face o scurtă plimbare în aerul răcoros al dimineţii pentru a ne înviora. Vom avea atunci sentimentul trezirii noastre la viaţă odată cu întreaga natură, sentimentul (care ne va umple de data aceasta de bucurie, mister, entuziasm) că a început o nouă zi şi sîntem fiii acestei minunate Planete!

Treptat viziunea asupra zilelor se va schimba şi ea; acestea vor începe să ni se pară poate lungi, vom scăpa de acele stări de plictiseală, oboseală, vom începe să fim mai fericiţi!

Totuşi dacă nu ne putem trezi înainte de răsăritul Soarelui, e bine să nu dormim după ora 8 dimineaţa deoarece atunci corpul secretă anumite substanţe care ne vor induce la trezire o stare proastă ce e destul de probabil să se menţină apoi pe durata întregii zile.

Integrarea în Spaţiu

Şi aici viziunea este în general îngustă. Pe măsură ce creşte, omul începe să-şi fixeze tot mai bine spaţiul în care îşi desfăşoară activităţile. Odată cu asigurarea unei locuinţe spaţiul devine atunci: casa, locul de muncă, părţile localităţii în care trăieşte şi cele cîteva spaţii vizitate în zilele libere: la ţară, la munte… Foarte rar el are viziunea unui spaţiu cosmic (în care pînă la urmă chiar trăim), sentimentul că efectiv traieşte pe o planetă gigantică (în comparaţie cu omul) la rîndul ei situată undeva în imensitatea colosalului univers.

Aceasta deoarece conştiinţa noastră e „agăţată” puternic de obiectele percepute prin simţul văzului. Ea nu e liberă aproape deloc. De aceea acţiunea de a privi în fiecare zi cerul (cît mai des) ne poate elibera rapid din această „strînsoare”.

Cel mai adesea oamenii merg pe stradă cu privirea orientată în jos, mai rar în plan orizontal şi foarte rar privesc spre cer. Atît de mulţi oameni fac aceasta, încît datorită tendinţei de mimetism a omului, dacă ieşiţi afară, după un timp veţi vedea că începeţi să priviţi în jos. Cum să existe o percepţie a unui spaţiu cosmic, dacă privim mereu trotuarul pe care mergem ?

Odată cu privirea cerului ne vom imagina că acesta înconjoară întreaga planetă pe care stăm, ne vom imagina imensitatea planetei cu deşerturile sale, cu văile şi munţii săi, cu oceane, mări, prăpăstii, insule, vulcani, cu gheţari şi păduri tropicale, cu feluritele păsări şi animale, cu izvoarele care o brăzdează… Ne vom vedea apoi stînd efectiv pe această planetă imensă. Apoi vom simţi cum această planetă este la rîndul ei undeva în Univers, printre miliarde de planete, galaxii, stele…

Exersînd acest mod de a privi spaţiul putem ajunge să ne simţim mult mai liberi, să nu mai avem senzaţia că aparţinem unui loc care ne limitează, ci să ne simţim ca făcînd parte din întregul cosmos.