Sfîntul Antonie cel Mare

Elena Otînjac

Toate articolele scrise de Elena Otînjac

Mărturiile despre viaţa Sf. Antonie cel Mare ar fi intrat în anonimat la fel ca ale altor „sfinţi ai pustiei”, dacă un alt renumit părinte al bisericii creştine, Sf. Anastasie cel Mare, supranumit „stîlpul bisericii”, nu ar fi considerat că exemplul acestui colos spiritual care a influenţat pînă în zilele noastre monahismul oriental şi occidental, este necesar pentru a susţine aspiraţia către îndumnezeire a monahilor acelor timpuri. La urma urmelor, ce sînt sfinţii? Ce au deosebit faţă de semenii lor? Nimic, dar în acelaşi timp totul. Au fost oameni la fel ca noi cu grijile şi frămîntările specifice vieţii, dar au fost OAMENI deoarece au avut puterea şi aspiraţia de a respecta îndemnul lăsat de Iisus: „Fiţi desăvîrşiţi precum şi Tatăl din ceruri este.” Dar această desăvîrşire are un început pe care tot Iisus ni-l dezvăluie în prima şi cea mai mare poruncă: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Doar această iubire totală şi necondiţionată îţi dă puterea de a respecta celelalte porunci care te desăvîrşesc, te îndumnezeiesc indiferent cărei religii aparţii. Această iubire hrănitoare este ecuaţia de bază a vieţii oricărui OM pe care îl numim sfînt.

Sf. Atanasie cel Mare, devenit patriarh al Alexandriei, avea o profundă cunoaştere a subtilităţilor învăţăturii creştine. Atingerea acestor subtilităţi l-a dus la înţelegerea că această cunoaştere este moartă şi neroditoare dacă nu este transformată într-un mod de viaţă. Căutarea sa l-a dus în preajma acelor oameni pentru care învăţăturile scripturii erau un mod de viaţă.

Astfel, un timp a trăit alături de Antonie, pustnic simplu şi smerit. Antonie s-a născut în Egipt în jurul anului 250 într-o familie înstărită de creştini. Din copilărie s-a remarcat prin înclinaţia spre singurătate şi interiorizare, prin respectul şi supunerea faţă de părinţii săi. Bucuria lui era să meargă la slujbele bisericii.

A refuzat să meargă la şcoală, nu avea nici o chemare spre jocurile copilăriei. Poate din acest motiv era considerat ciudat şi „sărac cu duhul”. După moartea părinţilor, i-a rămas în grijă o soră minoră, dar nimic nu îl atrăgea către viaţa la care îl predispunea averea moştenită. Frămîntat de îndoieli şi căutări cărora nu le putea da un nume, avea nevoie de o soluţie pentru zbuciumul său sufletesc. Într-o duminică, intrînd în biserică, fu întîmpinat cu versetul din Evanghelia după Matei: „Dacă vrei să fii desăvîrşit, du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vino de Mă urmează.” Considerînd că această chemare cerească este soluţia rezolvării zbuciumului său sufletesc, îşi împarte averea, dar păstrează o mică parte pentru sora sa.

La slujba de duminică, alt verset din Evanghelia după Matei îi va clarifica şi această ultimă grijă: „Nu fiţi îngrijoraţi de ziua de mîîne”. Îşi încredinţează sora unei şcoli de fete, apoi îşi începe viaţa de pustnic.

În acele vremuri de început ale monahismului, pustnicia era începută în preajma localităţilor. Se alătură unui pustnic bătrîn dintr-un sat vecin în jurul căruia se formase o mică comunitate.

Fiecare dintre fraţi îi era maestru prin calităţile sale, văzînd doar partea frumoasă a caracterului. Drumul pe orice cale spirituală este presărat cu încercări şi obstacole, astfel nici Antonie nu a fost ocolit de aceste lupte.

Întîi l-au tulburat grijile pentru sora sa, amintirea averilor vîndute care i-ar fi asigurat o viaţă prosperă şi ranguri înalte. Aşa cum spuneau pustnicii experimentaţi, începătorii erau „loviţi de diavol cu cele ce sînt în jos de buricul pîntecului”, această exprimare simplă redînd un adevăr esenţial: depăşirea dominaţiei simţurilor şi a ego-ului reprezintă obstacolul cel mai greu. Respectîndu-şi canoanele, posturile, rugăciunile şi austerităţile cu o perseverenţă de nezdruncinat, Antonie a depăşit această etapă a evoluţiei sale, dar nu şi-a asumat nici un merit: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine”.

„Puterea sufletului se întăreşte cînd se micşorează plăcerile trupului”, va spune peste ani discipolilor săi.

„Cînd sînt mai slab, atunci sînt mai tare”. Fiindcă sfaturile sale şi experienţele sale spirituale atrăgeau o mulţime de oameni, Antonie hotărăşte să se retragă, într-unul din mormintele depărtate de sat. Aici avea să treacă prin încercări cumplite, căci după cum avea să mărturisească peste ani, „Diavolul se pricepe să se întrupeze în multe chipuri şi să facă multă răutate. Locul s-a umplut de stafii, de lei, de urşi, de leoparzi, de tauri, de şerpi, de năpîrci, de scorpioni şi de lupi… era o larmă cumplită.” În mijlocul acestor spaime şi încercări, Antonie avu o revelaţie: „Dacă aveaţi voi vreo putere, era de ajuns să intre unul singur, dar fiindcă Domnul v-a înşelat, încercaţi să mă înspăimîntaţi prin mulţimea voastră; asta este dovada neputinţei voastre, că îmbrăcaţi chipuri de dobitoace.” În momentul acestei revelaţii, prin zidul de piatră al recluziunii sale, coborî o rază de lumină şi toate nălucirile demonice, toate durerile trupului dispărură ca prin farmec.

„– Unde erai? De ce nu te-ai arătat de la început să-mi uşurezi durerile, întrebă Antonie.

– Aici eram Antonie şi zăboveam uitîndu-mă la lupta ta. Şi fiindcă ai înfruntat-o cu bine, îţi voi veni pururi în ajutor şi voi face numele tău vestit peste tot pămîntul.”

Avea 35 de ani. Aspiraţia către îndumnezeire îl determină să caute singurătatea şi liniştea perfectă. Va urca pe munte unde se va închide într-o mică cetate părăsită. Prin acoperişul clădirii, de două ori pe an va primi rezerve de pîine. Petrecu astfel 20 de ani.

În cele din urmă, faima lui determină pe doritorii de desăvîrşire să intre în locul său de retragere fără voia lui. Posturile şi ascezele nu-i schimbaseră înfăţişarea. Dobîndise harul vorbirii, dobîndise puteri suprafireşti şi analfabet fiind dobîndise cunoaşterea scrierilor sfinte, a Scripturii şi o înţelepciune divină.

Sf. Antonie acceptă să-şi ajute semenii pe drumul către îndumnezeire dăruindu-se şi dăruindu-le învăţăturile sale.

„– A venit momentul să vă dau cele ce ştiu şi învăţăturile pe care le-am dobîndit. Aşadar fiilor, să nu ne lăsăm pradă oboselii şi să nu socotim că facem mare lucru, să nu ne închipuim că ne-am lepădat de lucruri mari, căci tot globul pămîntesc este mic în asemănare cu cerul întreg. Cel ce părăseşte cîteva pogoane de pămînt nu pierde nimic”. Antonie va predica pentru detaşare de posesiunile simţurilor, pentru detaşare de posesiunile şi grijile vieţii.

„Sculîndu-ne în fiecare zi, să nu socotim că trăim pînă seara, iar cînd ne culcăm să nu ne mai închipuim că ne vom mai scula, cînd viaţa noastră este atît de efemeră.

Nimeni să nu privească înapoi ca femeia lui Lot. Nici unul care pune mîna pe plug şi se uită înapoi, nu este vrednic de împărăţia cerurilor, a spus Domnul. A te uita înapoi, înseamnă să te căieşti şi să capeţi iar gustul lucrurilor lumeşti. Căci demult, a spus Domnul „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Virtutea noastră aşadar are nevoie numai de voinţă devreme ce e în noi şi stă în noi”.

Antonie a depăşit etapă cu etapă toate obstacolele căii sale spirituale respectînd cu stricteţe, pînă la sfîrşitul vieţii aceleaşi canoane, împărtăşind apoi tuturor cît de efemere şi lipsite de conţinut sînt acele obstacole. „Să ne gînduim că nu trebuie să ne temem de ameninţările demonilor căci dacă ar avea putere nu s-ar apropia cu larmă şi arătări ci ar fi de-ajuns să vină doar unul. De aceea, să nu alunecăm cu mintea, să nu perindăm prin cuget pricini de teamă şi să nu plăsmuim temeri căci, cînd vor veni ei, vor fi aşa după cum ne vor găsi pe noi şi vor potrivi arătările lor după gîndurile pe care le vor găsi în noi.”

Relatînd aceste experienţe şi încercări spirituale Sf. Antonie va scoate în evidenţă dictonul „un gram de practică valorează cît tone de teorie”. Din practica sa spirituală, Sf. Antonie avea să înţelegă rolul esenţial al minţii. Asemeni marilor rishi şi înţelepţi care cu mii de ani înaintea sa au subliniat rolul esenţial al minţii pe parcursul evoluţiei spirituale, Sf. Antonie a ajuns la înţelegerea că mintea este un instrument foarte puternic, pe care dacă nu îl stăpîneşti, te poate distruge, dar tot cu ajutorul minţii poţi ajunge la Dumnezeu, dacă este ţinută sub control şi dirijată. Mintea este atît de puternică încît orice gînd menţinut constant poate deveni realitate fie în bine, fie în rău. Purificarea minţii, protejarea ei de influenţele negative determină în cele din urmă purificarea inimii. Prin împărtăşirea experienţelor şi încercărilor sale spirituale, Sf. Antonie, alături de alţi sfinţi şi înţelepţi ai altor religii, va scoate în evidenţă că atît raiul cît şi iadul se află în noi. Limita dintre ele este ca o muchie de cuţit.

Viaţa Sf. Antonie cel Mare avea să-l inspire pe Salvador Dali cînd a redat prin pictură „Încercările Sf. Antonie”. Acei monştri uriaşi, înfiorători, diformi, aveau picioare subţiri şi nevolnice semnificînd fragilitatea şi inconsistenţa spaimelor şi coşmarurilor ce se revarsă asupra celui hotărît să transceandă iluzia realităţii efemere.

Sf. Antonie avea să-şi încheie sfaturile date discipolilor săi cu împărtăşirea unei experienţe în urma căreia a avut o revelaţie:

„Odată, la mănăstire, a bătut cineva la uşa mea. Ieşind, am văzut pe cineva înalt ca un uriaş.

– Cine eşti tu?

– Sînt Satana.

– Ce cauţi în acest loc?

– De ce mă învinovăţesc fără temei monahii şi creştinii? De ce mă urăsc?

– De ce îi asupreşti?

– Nu eu, ci ei se tulbură pe sine, căci eu am ajuns neputincios.

Atunci, minunîndu-mă de harul lui Dumnezeu, îi spusei:

– Măcar că întotdeauna eşti mincinos, de data asta ai grăit adevărul chiar fără să vrei, căci venind Hristos, neputincios te-a făcut şi te-a dezgolit răpunîndu-te.”

Nevoia de singurătate îl determină să se retragă în locuri cît mai greu accesibile şi îndepărtate, dar faima harului său de mare vindecător şi înţelept atrage de pretutindeni oameni care îi solicită ajutorul.

Diverşi învăţaţi îl ispiteau sau îl ironizau pentru faptul că este analfabet testîndu-l în mod răuvoitor, dar cunoscîndu-le gîndurile răuvoitoare, Sf. Antonie i-a întrebat:

– Ce credeţi, ce a fost mai întîi, mintea sau cartea?

Răspunzîndu-i învăţaţii că mintea e cea care a născocit cartea, Sf. Antonie le răspunse:

– Cine are minte sănătoasă, nu are nevoie de carte.

Veniră la el şi învăţaţi din Grecia care încercară să-l convingă de puterea şi măreţia zeilor, dar Sf. Antonie le răspunse:

„– Voi nu faceţi altceva decît să vă închinaţi tot lui Dumnezeu, dar în loc să-i slujiţi lui Dumnezeu, ziditorul a toate, voi slujiţi lucrurilor făcute de El.”

Măreţia sa spirituală depăşise de mult graniţele Egiptului ceea ce i-a determinat pe contemporani să-l numească „Cel Mare”.

Ajunsese la vîrsta de 105 ani cînd a ştiut că viaţa i se va încheia curînd.

Toţi monahii s-au străduit să-l convingă să-şi dea sfîrşitul în locul pustniciei sale. Refuzînd să fie venerat asemeni mumiilor egiptene, însoţit de doi pustnici credincioşi, s-a ascuns în munte.

„– Nu îngăduiţi ca trupul meu să fie dus în Egipt, căci de aceea m-am retras în munte. Acoperiţi trupul meu cu pămînt şi această taină a mea s-o păstraţi voi ca să nu ştie nimeni locul.”

Credincioşi legămîntului făcut, secretul a fost păstrat şi nimeni nu a aflat vreodată locul unde a fost îngropat trupul său.

Aşa cum Iisus a spus „eu am învins lumea”, la fel Sf. Antonie cel Mare a învins iluzia lumii lăsînd o învăţătură amănunţită a ducerii la bun sfîrşit a acestui război cu tine însuţi. Cel mai mare război şi cea mai glorioasă victorie.

Conform promisiunii divine făcute la începutul practicii sale spirituale, numele Sf. Antonie cel Mare a devenit cunoscut pe tot pămîntul, viaţa sa exemplară şi dăruită doar lui Dumnezeu fiind un mare model şi o mare încurajare pentru toţi cei porniţi pe calea îndumnezeirii în toate epocile de la Iisus şi pe tot pămîntul.