Editorial - Vremuri tulburi

Cristian Constantin Ţurcanu

Toate articolele scrise de Cristian Constantin Ţurcanu

Trăim vremuri tulburi. Zîmbim tot mai rar, iar sursele bucuriilor noastre sînt tot mai puţine şi mai vlăguite. Şi cu toate acestea ne numim în continuare oameni. Oameni cu preocupări tot mai lumeşti, preocupări care ne îngustează percepţia pînă la limitele strîmte ale organelor de simţ. Unde este misterul? Unde este tresărirea în faţa enigmelor vieţii? Pe cine mai impresionează măreţia boltei cereşti într-o noapte senină de vară? Şi pentru cît timp rămîne în suflet emoţia unei asemenea privelişti? Mai sîntem noi oameni? Nu cumva s-au produs modificări ireversibile în structura ADN-ului nostru? N-am devenit cumva între timp cumplit de săraci sufleteşte? Nu cumva am pierdut enorm de mult din ceea ce ne diferenţiază de regnul animal? Unde sînt sursele emoţiilor noastre? Unde sînt lacrimile şi hohotele de rîs care făceau să se cutremure frunzele şi firele de iarbă? Unde este omenia din noi? Cine ne fură? Şi cum de ne lăsăm atît de uşor prăduiţi?

Cumplite dureri îmi sfîşie pieptul şi coloane de neputinţă înalte pînă la cer se ridică în sufletul meu. În sufletul celui care acum zece-doisprezece ani vorbea cu încredere despre o artă de a trăi. O artă bazată pe aspiraţia omului de a se îmbogăţi… sufleteşte. Am rămas acum doar cu aspiraţia de a ne îmbogăţi, iar de suflet am uitat aproape cu totul. Străvechi proverbe rămîn fără ecou, rostiri întregi nu-şi mai găsesc nici un suflet în care să rezoneze.

Nu va mai trece mult timp şi bunicii vor spune nepoţilor poveşti de pe vremea cînd oamenii aveau suflet. De pe vremea cînd oamenii erau extrem de marcaţi de tot felul de emoţii şi sentimente. Erau cîndva oameni care se străduiau cu adevărat să devină mai buni şi care găseau inexplicabile plăceri în contemplarea unui răsărit de soare sau a boltei înstelate. Ciudate vremuri şi ciudaţi oamenii aceia visători care credeau că în inima lor se află misterul misterelor. Îmi doresc din tot sufletul să nu ajung să spun astfel de poveşti nepoţilor mei. Dar îmi va asculta oare Dumnezeu rugăciunea? N-au trecut mai mult de zece ani de cînd încrezător am început să lucrez pe cîmpul vieţii pentru a sădi arta de a trăi. Doar zece ani şi deja vorbim de un alt cer şi de un alt pămînt… ne confruntăm cu o climă tipică marilor savane africane, în care ploaia întîrzie uneori atît de mult încît lacuri întregi se transformă în bălţi urît mirositoare, fîntînile se mocirlesc şi aproape că nu mai ai de unde să bei o înghiţitură de apă sănătoasă.

E vremea marilor schimbări şi bulversări. Tot mai mulţi specialişti atrag atenţia asupra unor fenomene care pot avea consecinţe catastrofale într-un viitor mult mai apropiat decît ne-am imagina. Schimbarea polilor magnetici ai pămîntului, scăderea în intensitate a cîmpului magnetic protector al planetei, creşterea efectului de seră, topirea calotelor polare şi multe alte avertismente de acest tip încep să apară din ce în ce mai frecvent. Viitorul apropiat este deja sub semnul întrebării. Şi toate acestea sînt evidenţiate în mod clar de schimbarea comportamentului uman. Secătuirea tot mai accentuată a sufletelor, înţelegînd prin aceasta planul afectiv-emoţional, este vizibilă cu ochiul liber. Provocările la care trebuie să facem faţă în ceea ce priveşte arta de a trăi s-au diversificat şi intensificat.

Şi cu toate acestea realităţile fundamentale rămîn aceleaşi. Rămînem oameni, cu datoria de a ne desăvîrşi. Sufletul este pămîntul în care Dumnezeu a plantat sămînţa iubirii. Depinde de noi dacă ea va încolţi şi ne va da vederea cu care să privim pînă în adîncurile lumii. Cu cît sîntem mai secetoşi cu atît sîntem mai fragili, cu atît mai greu va încolţi sămînţa cea bună dăruită nouă. Nu vreau sa înţelegeţi la modul moralizator ceea ce am scris aici. Este un semnal de alarmă!!! Este „vocea” prin care vi se aminteşte de principala îndatorire a oricărui om: aceea de a face să încolţească sămînţa iubirii în sufletul său. Ţineţi-vă sufletele vii. Pliviţi buruienile. Nu leneviţi!!! Timpul e scurt! Munca e multă! Treziţi-vă!

Oare chiar atît de greu este să fim cu adevărat oameni? Să ne manifestăm cu sinceritate? Să trăim cu adevărat animaţi de sentimente profunde de dragoste? Este atît de greu să privim cu bunătate unii către alţii? Chiar sînt cu totul rupt de realitate dacă eu încă mai cred în bunătatea oamenilor, în intenţiile curate, în frumuseţea sufletelor, în munca dezinteresată?

Dacă acum zece ani înţelegeam prin arta de a trăi ordonarea şi înfrumuseţarea acţiunilor fundamentale de zi cu zi, astfel încît să devenim tot mai sensibili şi puri, astăzi cei care vin la mine pentru a le vorbi despre arta de a trăi se aşteaptă să primească instrucţiuni care să-i transforme în luptători, în soldaţi care să lupte pe cîmpul de bătălie al vieţii. Ce absurditate! Ce anomalie! Cîmpul vieţii s-a transformat în cîmp de bătălie! Înţelegeţi că nu puteţi să aveţi aceeaşi trăire şi împlinire dacă ajungeţi în poiana înflorită cu tancul sau alergînd desculţi cu braţele larg desfăcute, zîmbind. Alegeţi sensibilitatea şi nu vă mai temeţi de fragilitatea ei. Fiţi plini de bunătate şi nu mai aşteptaţi ca mai întîi să se transforme ceilalţi. Aveţi curaj şi credeţi în arta de a trăi care nu înseamnă altceva decît să faceţi din viaţa voastră un izvor de înţelepciune şi dragoste. Aceasta este arta de a trăi! Şi nu-i nimic ascuns aici! Nu-i nici un gînd şi nici o greşeală! E inima mea complet dăruită unui ideal, unei credinţe. Continui să cred în frumuseţea, puritatea şi bunătatea omului. Şi în aspiraţia lui de a fi mai fericit prin ceea ce este mai înalt în el.

Chiar dacă bunătatea, frumuseţea şi puritatea lumii nu mai sînt atît de evidente, bunătatea, frumuseţea şi puritatea sînt încă latente în fiecare om şi pot să renască în tine. Cultivă în sufletul tău seminţele bune, protejează-ţi grădina de dăunători şi vei găsi în tine însuţi răsplata. Cultivă iubirea şi compasiunea. Roadele vor fi tămăduitoare. Lucrează cu tine însuţi şi poate că într-o zi cineva te va întîlni şi va spune: „ce om frumos, ce viaţă frumoasă are!”.