Limitele cuvintelor

Petronela Untu

Toate articolele scrise de Petronela Untu

Despre ce să scriu azi? Poate despre ploaie, sau despre singurătate. Poate despre fericire sau poate despre aşteptări. Aleg acum, trebuie să aleg, dintre nebuloase posibilităţi de a îmbrăca sentimente în cuvinte.

Ploaia mă inspiră, trăirile mele aleg aproape singure haina poeziei. Nu le las, pentru că nu poezie m-am aşezat să scriu. Vreau să vă povestesc despre mine, despre ultima mea lecţie de viaţă. Da, ar cam fi de scris. Povestea s-ar putea numi: despre limitele cuvintelor. Sau: despre adevărata transformare.În esenţă, lecţia spune: adevăratele învăţături, cele care ne transformă şi ne maturizează, trebuie trăite. Nu pot fi puse în întregime în cuvinte. Iubesc mult cuvintele şi lecţia asta a fost pentru mine grea. Îmi hrănesc mintea de cînd mă ştiu cu vorbe citite sau ascultate. Şi este absolut minunată dorinţa mea de a şti. Dar verbul a şti, singur, nu oferă nici o certitudine. A şti e doar un prim pas. Cuvintele, singure, n-au trasformat niciodată pe nimeni. Ne pot pregăti pentru transformare, ne pot dărui şi mări dorinţa de transformare. Dar nu ne transformă, ci ne inspiră.

Un maestru, de exemplu. Ni se pare că maestrul ne transformă. Mesajul lui ne mişcă, ne emoţionează. Dar nu cumva minunea asta se petrece pentru că aşteptammişcarea lăuntrică, emoţia, transformarea? Nu cumva maestrul apare pentru că l-am chemat? Se poate, oare, să chemi transformarea? Oare o floare cheamăfructul? Oare un fruct necopt cheamă coacerea? Nu. Pentru fruct, timpul face minunea coacerii, ritmul e prestabilit, înscris în firescul lucrurilor. Omului însă i s-a dăruit, o dată cu conştiinţa sinelui, şi puterea de a controla într-o anumită măsură ritmurile coacerii sale. Şi i s-a mai dăruit şi dorinţa de a grăbi lucrurile. Bineînţeles, uneori îngropăm adînc dorinţa asta, uneori nici nu ştim că am primit aşa dar. Dar o avem cu toţii pe undeva. Şi apare ca firească întrebarea: de ce atîta grabă? De ce să alergăm pe scara rulantă spre cer, cînd scara oricum funcţionează? De ce să nu fim precum fructul, care îşi aşteaptă cuminte dulceaţa? Am un răspuns la întrebarea aceasta şi nu mă aştept să fie răspunsul tuturor. Răspunsul meu e simplu: alerg pe scară pentru că drumul e luuuung. Şi scara cu care urc se poate opri în orice moment, pentru reparaţii capitale, periodice. Alerg pentru că tare mult îmi doresc să ajung la capătul drumului. Pentru că tare mult îmi doresc să fiu un fruct copt în pomul vieţii.