Lumina din suflet

Simona Balan

Toate articolele scrise de Simona Balan

Era una din acele zile înnegurate în care viaţa mi se părea fără sens, în care mă cuprinsese deznădejdea şi nefericirea. Încercasem să trec de această stare prin lucru spiritual, prin rugăciune, prin mentalizări pozitive, prin amplificarea gîndurilor optimiste. Însă nimic nu a dat rezultat. Am rugat toate forţele benefice care îmi veneau în minte să mă ajute - îngeri, Dumnezeu, Sinele… Şi tot nimic. Obosită şi deznădăjduită că nu mă puteam descotorosi de acea stare lăuntrică negativă, am aprins o lumînare, şi cu o ultimă speranţă, am rugat Divinitatea să facă astfel încît acea flacără micuţă să îmi ardă toată suferinţa din suflet. Acest lucru poate părea acum o copilărie, dar pentru mine atunci nu a fost aşa. Miracolele există la fiecare pas. Şi chiar aşa s-a întîmplat şi pentru mine: o micuţă minune. Am stat cîteva minunte lîngă lumînare, imaginîndu-mi că pe măsură ce lumînarea arde, flacăra ei mistuie întreaga deznădejde pe care o simţeam atunci. Am plecat apoi de lîngă ea şi am început o altă activitate. După vreo două ore, cînd m-am reîntors lîngă micuţa lumînare, am constatat cu uimire că sufletul meu se simţea mult mai liber. Am aprins de la lumina ei o altă lumînare cînd prima s-a terminat şi am continuat să le aprind aşa, una de la alta cîteva zile la rînd. Mă simţeam din ce în ce mai bine, sufletul meu era din ce în ce mai uşurat; cîteodată îmi reveneau gînduri negative pasagere care începeau să îmi inducă din nou stările de tristeţe şi de suferinţă, dar de fiecare dată cînd apăreau, mă gîndeam că ele nu pot pune stăpînire pe sufletul meu întrucît micuţa lumînare ardea în camera mea şi astfel mă protejează. Treptat, am început să simt cu adevărat prezenţa lui Dumnezeu prin acea lumînare; mi-era teamă că dacă cumva opream focul său, nu-l mai puteam simţi pe Dumnezeu lîngă mine. Era ca şi cum cineva ar fi vegheat necontenit asupra mea, atît timp cît lumînarea ardea şi acel „cineva” era chiar Dumnezeu. La un moment dat, cînd am considerat că starea mea interioară ajunsese la un anumit echilibru, m-am gîndit că nu mai e nevoie să aprind lumînările. Mi-a părut tare rău atunci cînd s-a stins şi ultima lumînare. Ştiam că Dumnezeu e în continuare alături de mine, chiar dacă lumînarea nu mai ardea, dar parcă lipsea ceva… Atunci m-am gîndit să aprind o nouă lumînare şi să-i dăruiesc lumina ei lui Dumnezeu, mulţumindu-i fierbinte pentru faptul că a fost lîngă mine şi că m-a ajutat cu atît de multă iubire. M-am simţit apoi complet împăcată, cu sufletul foarte, foarte uşor, plin de libertate şi bucurie. Prin această utimă ofrandă de lumină se închisese un ciclu.