Dorinţa cea mai mare

Luminiţa Manole

Toate articolele scrise de Luminiţa Manole

Mergea de mai multe zile pe acest drum, fără să întîlnească nici o fiinţă omenească. Aproape că se bucura de această situaţie. Ultimele întîlniri cu semenii lui au fost de‑a dreptul dezastruoase. Avea nevoie de o perioadă de linişte, de retragere. Întîmplările ultimelor zile îi schimbaseră radical viaţa şi nu întrevedea prea multe ieşiri din această situaţie.

Însă bocceaua în care îşi pusese merindele era acum aproape goală şi era necesar să îşi reînnoiască proviziile în prima localitate. Se gîndi însă că dacă va ajunge din nou printre oameni, nu va trebui să doarmă pe lîngă ei. Secretul lui nu era bine să iasă din nou la iveală. Acest gînd trecu asemeni unei umbre pe faţa lui frumoasă.

Îşi privi din mers picioarele pline de praf. Mantia pe care i‑o dăduseră cei ce l‑au găzduit ultima dată dădea şi ea semne de oboseală. Părul lung şi aproape blond îi cădea pe umeri în şuviţe încinse. Soarele torid parcă şi‑a propus azi să se mute pe pămînt cu totul, atît de dureros de prezent era în orice.

Şi‑a privit plosca goală demult şi acest argument hotărîtor l‑a făcut să meargă direct către aşezarea ce se vedea după dealul din faţă.

Clădirile ce au apărut exact la timp s‑au dovedit a fi de fapt o mănăstire. Cel ce era la poartă, atunci cînd l‑a văzut, a căzut în genunchi:

‑ Iisuse, mi‑ai ascultat ruga şi ai venit! Îţi mulţumesc Ţie, Doamne!

La strigătele lui au venit şi alţi călugări. Toţi care îl vedeau îl credeau Iisus şi protestele lui nu aveau nici un efect. Asemănarea aceasta cu imaginile lui Iisus era acum, după acest drum lung, şi mai izbitoare. De asemenea, felul lui de a se purta, de a se mişca, de a vorbi, păreau acum, fără vrerea lui, să întreţină acea confuzie. Iar lumina nepămînteană din ochii săi părea într‑adevăr că vine direct de la Dumnezeu‑Tatăl.

A cerut să vorbească cu stareţul mănăstirii, pentru a clarifica situaţia.

Stareţul a tresărit puternic atunci cînd l‑a văzut şi aproape că îi venea şi lui să cadă în genunchi. Însă, aducîndu‑i argumente solide şi vorbind clar şi limpede, a reuşit să‑l facă să‑şi folosească discernămîntul şi să îl creadă că era doar un călător flămînd şi obosit şi care le cere găzduire.

Călugării l‑au primit foarte bine, chiar dacă le demonstrase că era doar un simplu om, ca şi ei. De fapt, secretul lui îl făcea să nu fie doar un simplu om, dar nu era nici ceea ce crezuseră ei la început.

I‑au dat de mîncare şi tot ce era necesar pentru a se reface.

Cînd a venit vremea rugăciunilor de seară a participat şi el, alături de ei. Rugile călugărilor au fost mult mai arzătoare, datorită întîmplărilor acelei zile.

Din păcate însă, iată că a venit şi vremea somnului… Totuşi, în mănăstire erau mai puţine pericole. De fapt, erau aceleaşi ca şi afară, dar fiind pe o cale a Domnului, poate că altfel vor înţelege aceste fiinţe ce li se va petrece.

El spera din toată inima ca ei să înţeleagă, pentru că aceasta era ultima lui şansă de a rămîne printre oameni.

Aşa că îşi permise să adoarmă… Se scufundă în lumile lui abstracte, pline de simboluri numai de el ştiute… Sufletul i se îmbăie în liniştitele ape ale nemuririi, din îndepărtatele tărîmuri misterioase şi luminoase. Apoi reveni în lumi mai apropiate de cea omenească şi îşi întîlni acolo, în vis, gazdele din mănăstire. I‑a întrebat care este dorinţa lor cea mai mare. În locul în care ei s‑au întîlnit, se spunea numai adevărul. Aşa că fiecare şi‑a spus exact dorinţa cea mai mare. Şi mare le‑a fost mirarea cînd au spus un adevăr care nu era cel potrivit unei mănăstiri de călugări. Dar nu se mai putea face nimic. Aici, în acest loc magic unde s‑au întîlnit cu acest misterios călător, orice gînd devenea adevăr în realitate. Aşa că fiecare călugăr, în chilia lui, a fost trezit în acelaşi timp cu ceilalţi de dorinţa lui cea mai mare.

Unul dintre călugări a fost trezit răspunzînd mîngîierilor unei femei reale şi năucitor de frumoase ce se aşezase pe sărăcăciosul lui pat de călugăr.

În altă chilie altcineva a fost trezit de zgomotul pe care‑l făcea aurul ce curgea de pe masa plină de bijuterii. S‑a trezit cu ochii sclipind, s‑a năpustit asupra comorii, pe care o dezmierda înnebunit de bucurie.

În altă chilie mînca cele mai bune bucate din lume un călugăr ce îndura greu regimul auster de la mănăstire.

În altă chilie un călugăr striga: „Libertate, libertate!” Deodată şi‑a dat seama că nimeni nu îl putea constrînge să facă ceva dacă el nu vroia.

Într‑o chilie un călugăr era cu un copil în braţe şi cu o femeie căreia îi spunea radios „nevastă”.

În unele chilii într‑adevăr, călugării au vorbit cu îngeri, cu sfinţi care au binevoit să vină la ei sau cu alte fiinţe de lumină.

Toate dorinţele cele mai mari ale călugărilor erau acolo, împlinite. Acesta era secretul călătorului. În vis, putea împlini dorinţa cea mai mare a unui om. Şi ea devenea realitate. Dar acum urma momentul cel mai dificil. Din experienţele trecute, a văzut că mai mereu, dorinţele cele mai mari ale oamenilor sînt exact opusul feţei pe care vor să o arate în lume. Deseori oamenii nu îşi urmează inima şi dorinţele lor cele mai profunde. Îşi confecţionează după modă sau după prejudecăţile vremii unele măşti şi pot renunţa pentru această minciună chiar şi la fericirea lor, deşi şi‑o doresc. E straniu cum preferă mai bine să fie nefericiţi sau să‑şi plîngă de milă decît să îşi accepte propria natură.

Aşa că nu e de mirare că după cîteva clipe de fericire care a făcut să strălucească toată mănăstirea, a început potopul:

‑ Din cauza acestui om s‑au întîmplat toate acestea!

‑ E un demon care a luat chipul lui Iisus ca să ne ducă la pierzanie! spunea cel care mîngîiase femeia atît de frumoasă.

‑ Nici îngerii văzuţi de unii dintre noi nu erau adevăraţi! Erau tot demoni!

‑ Piei, necuratule! aruncă cel ce se bucurase de aur.

- Ia‑ţi spurcăciunile şi du‑te cît mai departe de locul nostru curat! căzură ei de comun acord.

A plecat la primul semn de protest, fără să se mire de schimbarea lor. Cînd l‑au văzut prima dată, vroiau să cadă în genunchi în faţa lui, îl credeau Iisus, acum îl alungă ca pe un demon. Faptul că odată cu el dispăruseră şi dorinţele lor materializate şi refuzate, le întărise părerea că nu erau lucruri bune.

Compasiunea sa uriaşă pentru oamenii care suferă fără măcar să ştie de ce a luat această formă puţin obişnuită. Acest dar a rezultat din alchimia propriilor lui dorinţe intense şi neîmplinite.

Dar pentru că lumea nu e pregătită încă să se confrunte cu ea însăşi, acest dar e mai bine să fie retras din lume. Dar cum şi cînd, asta nu depindea de el. Deocamdată, va trebui să se îndrepte către locuri nelocuite. Drumul era bun, plouase noaptea…

Copyright © 2000-2011 Arta de a Trăi. Toate drepturile sînt rezervate.