Iubirea

Elena Velescu

Toate articolele scrise de Elena Velescu

Am avut şansa extraordinară, ca poate şi alţi fericiţi, de a conştientiza cît este de frumoasă viaţa; de a întrezări miracolul divin al vieţii. Relatarea mea se referă la una din lecţiile fundamentale pe care le‑am primit şi pe care am avut graţia să o înţeleg. Ea s‑a transmis pe calea iubirii, deoarece acesta era modul în care aş fi înţeles, poate, cel mai bine lecţia.

Ca şi alţi muritori care au reuşit să atragă simpatia lui Eros, m‑am îndrăgostit de un bărbat, pe care în ciuda eforturilor mentale de a rămîne prudentă, l‑am regăsit în inima mea ca fiind El, sufletul meu pereche, bărbatul meu interior: era fascinant, iar totul din jurul lui părea magic. Fireşte, încercările mentalului care mă îndemnau spre prudenţă se pierduseră în neantul iubirii. La o anumită perioadă după aceea, cînd focul s‑a mai estompat, transfigurarea cerea noi întăriri din realitate, m‑am confruntat cu o nouă imagine a bărbatului visurilor mele, care nu numai că nu coincidea cu cel de mai‑nainte, însă era total opusul a ceea ce eu crezusem, gîndisem sau visasem. Se transformase în ceea ce eu n‑aş fi acceptat niciodată: minciună, neadevăr, superficialitate, principii pe care le ştiam demult rezolvate în fiinţa mea… deşi existau încă multe altele nerezolvate. Am fost surprinsă, înfricoşată, revoltată în faţa acestei noi realităţi dure cu care mă confruntam. Am decis imediat să mă debarasez, să scap, să las în urmă toată această arătare fioroasă a destinului. Aşa am şi făcut, regăsind în mine puteri nebănuite de a merge mai departe, de a nu renunţa la Adevăr. Problema a apărut în momentul în care glasul inimii îmi spunea altceva; iar liniştea aparentă şi împlinită a minţii ascundea un vulcan de nestăvilit în interiorul pieptului… aşadar îl iubeam, nu încetasem să îl iubesc, în ciuda avertismentelor minţii şi a lucidităţii cu care acţionasem. Acceptarea sentimentelor de iubire pentru acea persoană a constituit un pas foarte important pe calea transformării mele ulterioare. M‑am rugat lui Dumnezeu să mă susţină şi în acele momente de maximă clocotire interioară, a apărut şi răspunsul… cheia era de fapt iubirea… iar atunci cînd am făcut loc în inima mea iubirii, totul s‑a transformat din nou: am învăţat că ajutorul acordat celuilalt nu trebuie să se trasnforme într‑o lecţie dură, plină de penitenţe, ci în înţelegere plină de compasiune, care îl poate ajuta cu mult mai mult; de asemenea, atunci cînd urmăreşti să ajuţi pe cineva, nu trebuie să uiţi că ajutorul provine de fapt de la Dumnezeu, tu fiind doar instrumentul şi de aceea trebuie să menţii o atitudine vie de detaşare. Fiecare om are propriul lui mod de a gîndi şi de a integra acţiunile, noi trebuie să nu pierdem din vedere scopul şi să lăsăm pe fiecare să‑şi aleagă drumul pe care decide să se transforme. Şi nu în ultimul rînd, am realizat că nu există nici o modalitate prin a determina pe cineva să se transforme, decît iubindu‑l. Acesta este un mare Adevăr, care devine şi mai fascinant cînd ajungi să îl conştientizezi în viaţa ta.

Aceste lecţii, pe care unii mai „norocoşi” dintre noi am avut şansa să le aflăm, să le citim sau să ne fie povestite, le regăsim însă cu mult mai miraculoase şi mai încărcate atunci cînd ajungem să le trăim noi‑înşine.

Să avem aşadar puterea să ne menţinem mereu inima curată şi sufletul plin de puritate în faţa acestor încercări dătătoare de bogăţii spirituale!