Minunea de la Mănăstirea Putna

Dănuţ Murariu

Toate articolele scrise de Dănuţ Murariu

Mănăstirea Putna are hramul Adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. La 10 iulie 1995 s‑au împlinit 529 de ani de cînd Ştefan cel Mare şi Sfînt a aşezat, cu mîna sa, piatra de temelie a zidirii bisericii mănăstirii Putna. Zidirea acestei biserici s‑a încheiat în 1469. Un an mai tîrziu biserica a fost sfinţită cu fastul ce se cuvenea unui lăcaş menit să fie necropola familiei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt şi a urmaşilor săi, pînă la Petru Rareş.

Această minune a avut loc în ziua de 18 iulie 1990, seara. La ora vecerniei, toţi călugării, preoţii şi mulţi mireni se adunaseră în biserica voievodală pentru rugăciunea de seară. Pe la jumătatea slujbei, s‑a auzit un vuiet înfundat şi bubuituri violente, care au cutremurat biserica din temelii. Zgomotul şi cutremurul i‑au făcut pe cei prezenţi la slujbă să cadă îngroziţi în genunchi. Candelele şi lumînările aprinse au început să pîlpîie şi apoi s‑au stins. S‑a stins şi candela lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. S‑a lăsat un întuneric dens, care apoi a căpătat, treptat, luciri fosforescente. Lespedea de marmură albă de deasupra sarcofagului lui Ştefan cel Mare părea a fi acoperită cu argint. Pe lîngă marginile acestei lespezi cu marmură a început să iasă un abur alb, dens, cu o luminozitate stranie, învăluind întreg sarcofagul. Toţi cei din biserică priveau cu spaimă spre aceasta. Lumina stranie ce ieşea din sarcofag creştea tot mai mult în intensitate. Deodată, în micul nor alb format, deasupra mormîntului lui Ştefan cel Mare s‑a ivit o umbră ce căpăta din ce în ce mai mult statura şi figura lui Ştefan cel Mare. La un moment dat, cei din biserică au început să murmure, spunînd: „E Ştefan, e Ştefan cel Mare”.

„Da, răspunse umbra, sînt Ştefan, fiul lui Bogdan, cel care a păstorit peste 40 de ani pe străbunii voştri, spre a vă păstra vouă în bună stare ţara şi limba, credinţele şi obiceiurile. De am făcut bine au de nu am facut totdeauna bine, Domnul Dumnezeu îmi este singurul şi dreptul judecător. Căci să ştiţi că tot ce am făcut şi am desfăcut a fost în folosul ţării şi a oamenilor pe care i‑am iubit şi cărora le‑am fost baci. Şi al vostru, care sînteţi urmaşii lor. Făcut‑am legămînt cu mine şi cu Cel Drept din ceruri ca ori de cîte ori ţara se va afla la vremuri de grea cumpănă, să‑mi părăsesc locaşul de veci spre a vă certa dacă aţi greşit, spre a vă da un sfat înţelept, dacă sînteţi la o răspîntie de drumuri. Alegeţi întotdeauna drumul cel mai drept, chiar dacă el este plin de gropi şi bolovani. Voi aveţi acum a merge spre neatîrnare iar drumul neatîrnării nu este neted şi nici presărat cu flori. Direcţia alegeţi‑o cu grijă rugîndu‑vă plini de credinţă la Dumnezeu. Vă auzeam spunînd că vreţi să mergeţi spre Europa. Dar să nu uitaţi că deja sînteţi în Europa. Vreţi să mergeţi spre ea cu credinţă. Şi eu am vrut. Dar Europa m‑a înşelat şi m‑a lăsat singur în faţa duşmanilor. Singur eu şi cu străbunii voştri. Şi i‑am rugat atunci în numele credinţei creştine şi mi‑au promis sprijin şi apoi m‑au numit Eroul Creştinătăţii, dar voi ştiţi că singur, eu şi cu cei din spiţa voastră, am înfruntat urgiile ce ne‑au cercat. Ştiţi toate aceste din Letopiseţele grămăticilor mei, de nu le veţi fi uitat. Că trebuie să ştiţi că Europa şi‑a schimbat straiele dar nu şi obiceiurile, v‑o spune Ştefan ce a fost baci al străbunilor voştri.

Şi să luaţi aminte căci Ştefan nu minte! Căci în ultima vreme a domniei mele mă temeam mai tare de dulceaţa graiului celui din Occident, decît de fulgerarea iataganului celui din Orient. M‑am războit o viaţă întreagă cu păgînii, dar am învăţat ceva: interesul poartă fesul. Europa are problemele ei, rănile ei, scursorile ei. Să nu credeţi prea mult în iubirea Europei. Nu zic ba, şi acolo sînt oameni şi oameni, interese şi interese, buni şi răi. Iubiţi‑vă cît mai mult şi ajutaţi‑vă între voi şi toţi împreună iubiţi‑vă ţara. Atunci să ştiţi că va fi cu adevărat bine pentru voi. Atunci veţi fi puternici. Atunci şi numai atunci vă va iubi şi stima… Europa. Această Europă să nu uitaţi că a rîs de nevolnici, şi a strîmbat nasul la mămăliga noastră, a scuipat cu scîrbă spre cei ce‑i cerşeau mila. Dragii mei strănepoţi, Estul a muşcat din voi (este şi acum o mare parte din carnea voastră din carnea lor). Vestul a muşcat şi el şi ar vrea să mai muşte. Sudul ne‑a muşcat şi ne priveşte chiorîş. Nordul ne poate fi oricînd ostil. Doar mareha cea mare a rămas în matca ei, chiar dacă, din cînd în cînd şi ea vrea să urce pe dunăre în sus. Dragii Baciului să ştiţi că nici o alianţă nu e sigură decît cea hotărîtă cu bunul Dumnezeu, nici un jurămînt nu se păstrează, căci motive pentru a‑l călca se găsesc destule. Credeţi cu prudenţă în toţi dar bazaţi‑vă numai pe voi. Tari şi neclintiţi să ştiţi că veţi fi numai prin voi înşivă şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu uitaţi niciodată ce vă spun acum io, Ştefan.”

O lumină orbitoare a înveşmîntat ca într‑o mantie umbra Marelui Domn, apoi totul s‑a scufundat într‑un întuneric de nepătruns. Cît a durat întunericul şi liniştea de mormînt, nimeni nu a putut spune. După un timp, o candelă, apoi o alta, pe urmă toate lumînările s‑au reaprins ca din senin, răspîndind o lumină galbenă peste feţele de ceară ale oamenilor. Nici o urmă cît de mică nu dovedea că în acel loc şi în acel moment se petrecuse ceva nemaipomenit şi incredibil, în afară de privirile fixe şi pierdute ale asistenţei, de culoarea cadaverică a feţelor lor şi de lumînările de acum reaprinse din mîinile lor care tremurau spasmodic. Despre acestă minune au scris numai 2 săptămînale care au repede căutare în toata ţara noastră. Slujba religioasă de canonizare a lui Ştefan cel Mare a fost făcută de Sfîntul Sinod al Bisericii ortodoxe Române. Începînd din anul 1992 în ziua de 2 iulie se pomeneşte în calendarul sfinţilor noştri de voievodul Ştefan cel Mare şi Sfînt al Moldovei.