Speranţa

Simona Balan

Toate articolele scrise de Simona Balan

motto: „Devii ceea ce crezi. Eşti ceea ce ai crezut.”
(Anonim)

Pandora joacă un rol intrigant în mitologia greacă. Conform binecunoscutei legende, ea a fost prima femeie, creată de regele zeilor, Zeus. Zeus a fost ajutat în crearea Pandorei de către Afrodita, zeiţa iubirii şi a bunătăţii, care şi‑a folosit puterile pentru a o înzestra pe Pandora cu graţie şi iubire. Hermes, mesagerul zeilor, i‑a dăruit Pandorei putere de convingere şi Apolo, zeul muzicii şi al artelor, a înzestrat‑o pe femeie cu un talent artistic deosebit. Încununată cu toate aceste daruri ale zeilor, Pandora era foarte atrăgătoare. Însuşi numele său semnifică „plină de daruri”. Zeus i‑a făcut un dar special – o cutie şi i‑a spus să nu o deschidă niciodată. De asemenea, i‑a spus că trebuie să îi dea cutia bărbatului care îi va fi menit ca soţ pe Pămînt.

Hermes a condus‑o pe Pandora pe Pămînt. Bărbaţii s‑au strîns în jurul său, fascinaţi de frumuseţea Pandorei. Prometeu i‑a avertizat însă să se ferească de orice dar pe care îl trimite Zeus întrucît toate darurile făcute de Zeus ascund vicleşuguri în frumuseţea lor ispititoare. Numai Epimeteu nu l‑a ascultat şi, vrăjit de furmuseţea Pandorei, a decis să o ia de soţie. Atunci Pandora i‑a dăruit cutia primită în dar de la Zeus. Epimeteu a luat cutia şi încet i‑a ridicat capacul. Credea că‑s daruri preţioase. Însă din acea cutie s‑au ridicat zburînd în toate direcţiile toate nenorocirile şi relele pe care lumea le‑a avut de atunci mereu. S‑au răspîndit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea şi moartea. Toate s‑au răspîndit în aer acoperind Pămîntul.

Văzînd Epimeteu că ies atîtea rele din cutie, a trîntit la loc capacul. Dar era prea tîrziu. Toate nenorocirile deja se abătuseră asupra lumii. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică firavă, şi cu aripi slabe. Ea n‑apucase să mai zboare şi purta numele: Speranţa.

Există şi un al doilea mit, mai puţin cunoscut, conform căruia Zeus a creat‑o pe Pandora în scopuri benefice şi a umplut cutia cu lucruri minunate, cu daruri pentru nunta sa. Pandora, curioasă, a deschis cutia şi toate acele lucruri minunate au zburat, în afară de una: Speranţa.

Ce este oare această speranţă care a rămas in cutie? Ea reprezintă o putere misterioasă din noi care ne ghidează întreaga viaţă. Ea este mai puternică decît toate relele şi, dacă luăm în considerare şi al doilea mit, ea este mai puternică chiar decît toate lucrurile benefice din lume. Totodată, ea este singura care poate face trecerea de la rău la bine şi este totodată cea care poate menţine binele prezent în sufletele noastre mereu. Putem spune că un om trăieşte atîta timp cît are speranţă; atunci cînd speranţa i‑a murit, implicit şi viaţa sa este încheiată pe acest pămînt. Speranţa este oare manifestarea credinţei în sufletele noastre? Căci aşa cum nu există atei în lume (căci pînă şi ateii cred în ceva, măcar în non‑existenţa Divinităţii), la fel nu există oameni care să îşi fi pierdut speranţa complet.

Ori de cîte ori ne simţim dezamăgiţi, supăraţi, întristaţi, ne simţim fără de scăpare, speranţa este acolo, prezentă în sufletele noastre, iar noi ne agăţăm cu disperare de ea pentru a ne readuce bucuria în suflet. Atît timp cît un om continuă să îşi menţină speranţa vie în suflet, el va învinge cu siguranţă toate obstacolele. Însă ce se întîmplă atunci cînd un om îşi pune toată speranţa în realizarea unui lucru şi la un moment dat descoperă că acel lucru nu se poate realiza? Această problemă m‑a făcut să mă întreb dacă într‑adevăr speranţa este o forţă benefică. Atunci cînd speranţele noastre nu sînt împlinite, apare deznădedea şi atunci nu ar fi fost mai bine să nu mai sperăm nimic pentru a evita această deznădejde? Pe de altă parte simţeam de fiecare dată că numai cu ajutorul speranţei puteam depăşi momentele grele. Numai speranţa mă făcea să gîndesc că după momente grele vin întotdeauna lucruri benefice şi numai această speranţă mă făcea să îmi amplific gîndurile pozitive şi într‑un final să depăşesc acel moment critic. Atunci… care era realitatea? Ce trebuie să facem? Să continuăm să sperăm, cu riscul de a fi răniţi sau să încetăm să mai sperăm, resemnîndu‑ne cu moartea sufletului nostru?

Răspunsul nu era nici unul din aceste două variante. Speranţa nu ne poate face rău niciodată căci dacă ne‑ar fi putut face rău, atunci mitul ar fi fost altfel, ea ar fi putut zbura împreună cu toate celelalte rele care s‑au abătut asupra lumii. De fiecare dată noi greşim pentru că ne ataşăm prea mult de acel ideal spre care ne conduce speranţa. Şi doar acest ataşament este cel care ne face rău şi ne readuce suferinţa în suflet. Trebuie să înţelegem că neîmplinirea scopului propus nu înseamnă că nu mai trebuie să sperăm că el nu va mai putea fi realizat cu altă ocazie. Speranţa va fi întotdeauna cea care ne va ajuta să ne atingem scopul propus, însă ea este numai cea care ne arată calea şi care ne conduce pe această cale. Împlinirea scopului o putem face numai noi, prin propriile noastre forţe, prin propriile noastre experienţe şi cunoştinţe acumulate pînă atunci.

Deci, să continuăm să sperăm, dar fără să pretindem ca scopul nostru să se împlinească în momentul de faţă. Să ne înarmăm cu răbdare şi să acumulăm cît mai multe experienţe pentru a putea face astfel faţă Testului Ultim.